Duminica de decembrie...


E seară. Mă aflu la timpul în care mă gândesc la ziua care abia a trecut. A fost frumos azi. A nins pentru prima dată în această iarnă... dar nu s-a aşternut nici măcar un strat subţire... au fost fulgi de zăpadă, totuşi.
Viaţa mea e  plină de providenţa lui Dumnezeu... începând cu naşterea, copilăria, adolescenţa şi acum maturitatea. Fiecare eveniment pe drumul parcurs de mine are o însemnătate.
Încă aştept să aibă loc lucruri frumoase în viaţa mea. Şi mă rog ca nădejdea, credinţa şi dragostea să nu mă părăsească niciodată!
E târziu, ar trebui să închid computerul. Aşa cred că voi face. Şi apoi voi continua cu cititul... mă aşteaptă cartea...

Pânza lui Charlotte, de E. B. White


Cartea nu face parte neapărat din categoria cărţilor extraordinare, dar este frumoasă. Prietenia, curajul, protecţia, simplitatea sunt câteva dintre valorile cărţii. Povestea îl are în centru pe Wilbur, un porcuşor crescut la ferma familiei Zuckerman, îngrijit în mod deosebit de Fern Arable, o fetiţă curajoasă. Toate sunt frumoase până când stăpânii fermei hotărăsc că e vremea ca Wilbur să fie tăiat şi pregătit de sărbători. Prietenii săi din grajd pun la cale un plan pentru ca să-l salveze. Charlotte este un păianjen care îşi are locul în colţul de sus a uşii grajdului... mai departe, vă rog să citiţi voi!
Mi-a plăcut în mod deosebit ideea prieteniei între două persoane diferite, gata să se accepte şi în final să se ajute una pe cealaltă. 
"Ce chestiune şi prietenia! Charlotte este înfricoşatoare, brutală, calculată, sângeroasă - tot ce nu-mi place mie. Cum pot să ajung să o plac, cu toate că este drăguţă şi desigur, deşteaptă?" este întrebarea pe care şi-o pune Wilbur...

Final de carte: Cronicile din Narnia


Am încheiat de recitit zilele trecute,  întreg ciclul Cronicilor din Narnia.  A fost o poveste plină de imaginaţie şi de valori. Dar, în mod evident, nu are profunzimea operei lui Tolkien, la care mă voi reîntoarce altadată. C.S. Lewis a scris o poveste pentru copii în speranţa că ea se va adresa copiilor de toate vârstele şi copilului din cititorul adult.

Lucy şi Susan, Peter şi Edmond Pevensie sunt numiţi fiii lui Adam şi fiicele Evei – ei fiind  prototipuri ale oricărui copil. Cea mai mică, Lucy, este copilul inocent care descoperă Narnia. Edmond este trădătorul. Susan este vocea raţiunii (ceea ce nu este suficient în Narnia). Peter, cel mai mare dintre ei şi cel mai responsabil, devine cavalerul care conduce lupta. Împreună, incluzându-l şi pe Edmond, ei înfrâng puterile răului şi iarna veşnică, figurată de Zâna cea Albă şi de slujitorii ei. ( a doua carte a ciclului Narnia)

Lewis nu numai că a fost un creştin convins, el a încercat să găsească mijloace literare pentru a transmite sensurile Evangheliei. Prin modul lui de a gândi, el a imprimat poveştile sale cu referinţe creştine. Unii poate nu le vor recunoaşte, dar vor aprecia valorile pe care povestea le transmite. Creştinii vor recunoaşte trimiterile (mai ales în personajul nobilului leu, Aslan, a morţii sale sacrificiale şi a învierii lui) şi vor face legătura uşor cu conţinutul credinţei lor. Noua Narnie din final este "un cer nou şi un pământ nou...". 

C.S. Lewis a scris Cronicile din Narnia într-o perioadă în care genul fantasy înflorea. La jumătatea secolului trecut, scriitori precum Lewis, Tolkien sau Williams se întâlneau într-un mic bar din Oxford, formând grupul care avea să rămână cunoscut drept „The Inklings”. Toţi împărtăşeau o dragoste pentru folclor şi mitologie, iar aici a fost citită şi o versiune timpurie din Stăpânul Inelelor.

Agresiune


M-am întâlnit cu o altă faţă a lumii, despre care nu eram conştientă în mod evident. Toată lumea cunoaşte că aceste lucruri există, dar fiecare speră că viaţa sa va fi ocolită de un astfel de eveniment. Să vă spun ce s-a întâmplat. Aseară mă îndreptam spre casă şi am fost atacată de o persoană necunoscută, care mi-a smuls geanta din mână. Am dus  totuşi o luptă cu el - era un bărbat - fiindu-mi  clar că nu trebuie să cedez cu uşurinţă, dar desigur că nevorbind despre forţe de egalitate am pierdut. Relatarea mea scurtă nu aduce câtuşi de puţin cu prezentarea pe care am făcut-o domnilor poliţişti, dar nu are rost să insist cu detalii morbide...  Nu m-am gândit niciodată că mă voi întâlni faţa în faţă cu asta...  A fost umilitor să mă văd căzută la picioarele agresorului, despre ale cărui intenţii faţă de mine nu ştiam nimic...  Deşi din această poziţie am fost mult mai puternică, altfel nu ar fi fugit.  A fugit de teamă, dar nu teamă de mine...  Agresorii sunt  laşi!  Desigur, nu mă plâng pentru că a fugit. A fost o uşurare că s-a mulţumit doar cu geanta. 
Agresiunea te umileşte, îţi calcă demnitatea în picioare, îţi scoate la vedere disperarea...   

Cronicile din Narnia, Jilţul de argint de C. S. Lewis


Din ciclul Cronicilor din Narnia, o altă carte care mi-a atras atenţia este Jilţul de argint. Personajele principale nu mai sunt de asta dată cei patru fraţi Pevensie, ci îi cunoaştem acum pe Jill Pole şi Eustace Scrubb, elevi ai unei şcoli experimentale din Anglia, însoţiţi de Puddleglum, unul dintre Oamenii-Bălţilor, o creatură cu o înfăţişare stranie, toată numai picioare şi braţe, mirosind a nămol. Eustace este o mai veche cunoştinţă de a noastră, din volumul Călătorie pe mare cu Zori de Zi, văr al celor patru fraţi Pevensie. Misiunea lor este să-l găsească pe prinţul Rilian moştenitorul Narniei, fiul lui Caspian al X-lea.  
Toată povestea se desfăşoară sub semnul ascultării poveţelor leului Aslan, fetiţa fiind mesagera acestuia. De la desluşirea semnelor până la apariţiile neaşteptate  ale lui Aslan, copiii au de străbătut un drum anevoios, la fiecare pas pândindu-i din umbră câte o primejdie...
Cartea este mult mai elaborată decât celelalte volume şi are o acţiune mai intensă. Copiii îşi schimbă treptat atitudinea. Jill, la început fricoasă, este capabilă acum să-şi asume responsabilităţi, ca cea de găsire a prinţului pierdut. Treabă deloc uşoară, de altfel... Eustace ajuns pe tărâmul Narniei îşi recapătă puterile  şi entuziasmul care îl  însoţeşte  apoi pe parcursul întregului volum. 
Rolul călătoriei este aşadar cel de maturizare al copiilor. În ce mă priveşte, susţin că am de învăţat din înţelepciunea lui C.S. Lewis.
Aşadar, luaţi cartea şi citiţi!   

Rugă, de Ion Vinea


Doamne, Tu eşti cel din urmă gând, 
mergi înaintea mea
când mă cheamă steaua cea rea
şi duşmanul pândind aţintit la pământ.


Singur în noaptea exilului sunt,
fără arme, fără poruncă, fără pâine.
Să mă pierd în mine însumi aş vrea,
dar mă urmează viaţa ca un câine.


Doamne, mergi înaintea mea
cu un înger cu sabia de lumină.
Voi sparge prin beznă cărarea grea
pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ,  ca un tâlhar,


după legile acestui negru hotar
de dibuiri, de încleştări, de viclenie,
până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină.
Căile Tale toate duc la lumină.

Cronicile din Narnia: Nepotul magicianului


Mărturisesc că uneori mă reîntorc înspre unele cărţi care m-au fermecat în trecut, pentru a le reciti. Aşa s-a întâmplat cu Cronicile din Narnia, scrise de C.S. Lewis. Acum mă voi referi doar la primul volum al seriei, Nepotul magicianului. Cartea este scrisă dintr-o suflare, C.S. Lewis nu foloseşte tehnici nemaipomenite de scris  şi nici nu forţează evenimentele. Poate aici constă geniul său! Totul se desfăşoară normal. La un moment dat am avut impresia că personajele  au căzut la un consens cu autorul. Din când în când intervenţia autorului este binevenită. Cititorul ştie că este acolo, prezent în acţiune.

Polly Plummer  locuieşte la Londra, „într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta”. Într-o dimineaţă, pe când era în grădină, îl cunoaşte pe cel care va deveni partenerul ei de aventuri : un băieţel pe nume Digory. Băiatul venise împreună cu mama sa , care era foarte grav bolnavă, să locuiască cu unchiul său, domnul Andrew Ketterley şi mătuşa sa, Letty, doi bătrâni care erau vecini cu Polly. Cei doi copii se împrietenesc, iar Polly îi prezintă lui Digory locul ei preferat de joacă, un tunel lung în care intrai prin podul casei sale şi care făcea legătura cu celelalte case din împrejurimi. Cei doi hotărăsc să meargă prin tunel până la casa învecinată cu cea în care locuia Digory, casă care era parăsită, şi despre care se spunea că e bântuită, fapt ce le stârneşte curiozitatea şi hotărăsc să o cerceteze. Cei doi calculează, cum pot mai bine, distanţa pe care trebuie să o parcurgă, prin tunel, pentru a ajunge la casa respectivă, însă, ghinion, ei nimeresc în camera unchiului lui Digory, domnul Ketterley. Dacă mai punem la socoteală că în acea cameră nu avea voie să intre nimeni în afară de domnul Ketterley, şi că în momentul în care copiii ajung în cameră, unchiul Andrew se afla acolo, ne dăm seama că cei doi au intrat într-o mare încurcătură. Domnul Andrew, un bătrân foarte ciudat de altfel, păstra pe măsuţa din cameră nişte inele galbene şi verzi, foarte frumoase. El îi dăruieşte lui Polly un inel galben, însă, de îndată ce fetiţa îl atinge , dispare în mod misterios din cameră. Digory, uimit şi speriat de dispariţia lui Polly încearcă să afle ce s-a întâmplat cu ea. Astfel el află că Polly a fost victima unui experiment al unchiului său. Bătrânul primise, cu mulţi ani în urmă, de la naşa sa care era vrăjitoare, o cutie ce provenea de pe insula cea de mult dispărută, Atlantida, cutie care conţinea un praf fin si uscat, praf din care el a confecţionat inele galbene, inele pe care dacă le atingeai ajungeai în altă lume, precum şi inele verzi, care aveau menirea de a te aduce înapoi. Bătrânul însă nu a avut curajul de a testa el inelele vrăjite, testându-le puterea doar cu cobai, iar acum încercând o nouă experienţă prin intermediul lui Polly. Unchiul Andrew le-a întins celor doi copii o capcană, trimiţând-o pe Polly în altă lume, însă fără să îi dea şi un inel verde cu care să vină înapoi. Astfel pentru a-şi salva prietena, Digory se vede nevoit să ia două inele verzi şi să plece după Polly. O dată atins inelul galben, Digory porneşte pe urmele prietenei sale, şi are surpriza de a se trezi la marginea unui ochi de apă, în mijlocul unei păduri minunate, pădure în care pe lângă ochiul de apă din care ieşise Digory, mai existau vreo douăsprezece la fel.  Aici îşi regăseşte prietena, pe Polly, şi împreună ei cercetează împrejurimile. Cei doi ajung la concluzia că celelalte ochiuri de apă sunt porţi spre alte lumi. Ei hotărăsc să vadă dacă inelele verzi îi pot aduce înapoi în lumea lor, după care să se întoarcă şi să viziteze şi alte lumi. Zis şi făcut, îşi pun inelele verzi, sar în ochiul de apă prin care au venit, şi în momentul în care realizează că se apropie de Londra, văzând acoperişurile caselor în care locuiau, schimbă inelele întorcându-se înapoi în pădurea vrăjită. După ce au însemnat ochiul de apă prin care se puteau întoarce acasă, cei doi copii îşi încep marea aventură pornind în explorarea altor lumi cu ajutorul puterii inelelor . Dacă doriţi să călătoriţi împreună cu Polly si Digory spre alte ţinuturi, să o cunoşteţi pe Regina cea rea care îşi omorâse toţi supuşi, şi care apoi a vrut să facă din Pământ regatul ei, dar şi dacă doriţi să vizitaţi ţinutul de basm al Narniei plin de soare, copaci, flori şi animale şi să faceţi cunoştinţă cu leul Aslan, vă recomand, cu multă căldură, să citiţi această minunată carte...

O seară deosebită...


  Recent a avut loc un eveniment deosebit  pentru viaţa culturală orădeană şi mai ales pentru iubitorii genului vocal-simfonic, gazda fiind Bazilica Romano-Catolică din Oradea. Este vorba de concertul "Petite Messe Solennelle", de Gioacchino Rossini, unde, alături de filarmonica şi corul orădean, soliştii şi dirijorul deja consacraţi, şi-a dat concursul Corul Caerdydd, din Cardiff, Ţara Galilor, condus de Gawer Owen. Neobişnuit este faptul că la Oradea s-a cântat în premieră absolută pentru România varianta orchestrală a acestei minunate lucrări sacre. Conducerea muzicală a aparţinut tânărului  dirijor clujean Cristian Sandu. Organistul Kristofi Janos a interpretat partiturile Messei solemne la orga impresionantă a bazilicii, ce datează din anul 1780, fiind dăruită catedralei de împărăteasa Maria Tereza a Austriei. Soliştii concertului au fost: Yolanda Covacinschi  - soprană,  Veress Orsolya – mezzosoprană,  Cristian Mogoşan - tenor şi orădeanul Florin Estefan - bariton.  Din 1863, când a fost compusă, "La Petite Messe Solennelle", un adevărat testament muzical al lui Rossini, nu a fost cântată niciodată în România. La vârsta de 75 de ani, la mai mult de 30 de ani de la pensionarea sa oficială, Rossini a compus lucrarea pentru patru solişti (soprano, alto, tenor, bas), cor mixt, două piane şi armoniu, la comanda contelui Pillet-Will, pentru soţia sa, contesa Louise.

Aducere aminte...


În 1 noiembrie am sărbătorit Ziua morţilor. De fapt, este prea mult spus „sărbătorit”. A fost mai degrabă o aducere aminte a lor. Nu am făcut nici o rugăciune acolo  sau poate am făcut, în tăcerea inimii mele. Ştiu că bunicii şi tata  sunt în braţul Domnului. Am pus doar flori. Şi mi-am amintit de trecerea timpului,  de efemeritatea noastră şi cum ne legăm inimile unii de alţii... Şi încă le simt lipsa... Dar să-i lăsăm în urmă!  Au rămas cei vii, la ei vreau să mă gândesc...   

Fragilitate...


Suntem atât de fragili, dar din fericire această fragilitate ne permite să ne apropiem de Dumnezeu şi să-i descoperim măreţia. Omul zilelor noastre  este prin excelenţă  omul reacţiei, al replicii şi mai puţin al unei acţiuni, al unei iniţiative care să plece din adâncul fiinţei sale, acţiuni care să fie puternic motivate din interior. Răului i se răspunde cu rău; urii i se răspunde cu ură; duşmăniei, cu duşmănie; iubirea vrea o reacţie pe măsură; bunătăţii vrea să i se răspundă cu bunătate; dreptăţii, cu dreptate, şi aşa mai departe. Aceste atitudini ne arată cât de mult este lipsit omul de libertatea şi iubirea sinceră şi adevărată, care să-l facă să ofere şi să se ofere celuilalt fără condiţii.
Doar cei ce iubesc şi aşteaptă  vor primi răspunsul pe măsura aşteptărilor...

Micul duce, de Charlotte M. Yonge


“Îţi poruncesc ca în datoria ta faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl tău, să nu porţi în suflet nici duşmănie, nici ură, ci mai curând să mă crezi răzbunat pe deplin doar atunci când, bizuindu-te pe  braţul şi inima ta, vei dovedi iertare faţă de duşmanul tău. Dă-mi cuvântul tău că aşa vei face!”
Micul duce, primul volum de poveşti istorice pentru copii al autoarei engleze Charlotte M. Yonge, a apărut sub forma unui mic foileton in publicaţia The Monthly Packet, în 1851. În 1854 o mai lungă versiune, atractiv ilustrată şi la un preţ de 5 şilingi a fost scoasă pe piaţă de către editura Parker and Sons, care i-au publicat autoarei primul ei best-seller, The Heir of Redclyffe, în anul următor.
Personajul principal este Ducele Richard al Normandiei, bunicul lui William Cuceritorul. De la începutul cărţii, el este un băieţel de opt ani, care urma să fie succesorul tronului, când tatăl său, Ducele Normandiei este asasinat de către flamanzi în 943 î.H..  Stăpânul său, Louie, regele Franţei îl duce pe Richard la curtea franceză. Aici se pare că viaţa băiatului este în pericol, el însă îşi  cere dreptul de a se reîntoarce în Normandia.În acest punct se încheie foiletonul, dar cartea continuă cu descrierea  conflictului dintre francezi şi normanzi. Se încheie cu o scurtă prezentare a vieţii lui Richard, scoţându-i în evidenţă acestuia calităţile şi măreţia ca rege.
Copilul Richard are un caracter plin de bun simţ, el fiind crescut ca şi viitor urmaş la tron, dar cu multă simplitate. Autoarea îl lasă să fie copil, fără a-l lipsi însă de înţelepciune.  
C.M. Yonge are o ţintă morală, fără a se  îndepărta de evenimentele istorice. Prima parte a cărţii se concentrează asupra căderilor lui Richard, pedepsele şi reformele sale şi a doua parte asupra virtuţilor lui. Este vădită dorinţa ei de a ne face părtaşi cu personaje şi cu evenimente ale unei epoci  mai puţin cunoscute. Detaliile istorice sunt meticuloase, dar evenimentele, in viziunea autoarei, se îndreaptă în favoarea Normandiei.

Continental Kids


Astă seară i-am văzut şi auzit cântând, cu vocile lor frumoase, curate şi sincere. Feţişoare zâmbitoare şi vesele, jucăuşe din cale afară, dar copii extrem de serioşi prin gravitatea momentului şi a actului de interpretare muzicală. Mai mici, mai mari, energici, cu gesticulaţie şi mimică încântătoare ne-au dăruit tuturor celor prezenţi multă bucurie. Pentru mine însă a fost ca o poveste de seară, rostită nu doar de un glas ci de mai multe voci la unison...

„Aş vrea să simt că viaţa mea
E-n siguranţă-n palma Ta
Aş vrea ca nimeni şi niciodată
De lângă Tine să nu mă ia”.

Mary Poppins


Ea nu cunoaşte legile naturii. Dacă ştie că este nevoie de ea, îşi face apariţia în mod miraculos la orice oră şi ştie exact unde este familia care a chemat-o. Aceste excentricităţi definesc o dădacă englezoaică, care are obiceiul de a apare şi a dispare în mod neaşteptat - dar trebuie să ai încredere în ea atunci când spune că se va întoarce.
Mary Poppins soseşte adusă de vânt, furtună sau chiar flăcări, dar pleacă fără a anunţa. De obicei îşi poartă cu ea patul cu aşternuturi cu tot, hainele de schimb, periuţa de dinţi, săpunul, agrafele, parfumul, scăunelul pliant şi pastilele de tuse, toate acestea într-o valijoară mică. Când Mary Poppins a sosit la casa familiei Banks, toate lucrurile se petreceau anapoda. Fără a i se cunoaşte abilităţile magice, domnul Banks îi acordă acesteia o încredere uriaşă. Ea începe prin a-şi ocupa postul cu multă severitate, dar în curând ajunge să fie cea mai iubită angajată a familiei Banks de pe Aleea Cireşilor. Chiar dacă Mary Poppins nu prea vorbeşte despre sine, copiii ajung imediat să-şi dea seama că au de-a face cu o “autoritate” în domeniu. Această dădacă perfectă aduce ordine în casă, fericire părinţilor şi multă aventură copiilor. Sub conducerea sa, lucrul este făcut cu eficienţă şi atmosfera în casă devine absolut liniştitoare. În general aventurile încep în afara casei. Când ea şi copiii ies la cumpărături, întâlnesc pe drum o femeie care vorbeşte cu păsările. Când îl vizitează pe un unchi al dădacei, copiii descoperă că râsul are puteri antigravitaţionale. Mary Poppins pare să fie fericită în casa familiei Banks, dar ea niciodată nu rămâne acolo multă vreme. În fiecare carte ea părăseşte casa în mod misterios. Atunci nimeni nu este fericit şi haosul îşi face din nou apariţia în casă. Aceasta până la următoarea apariţie…
P. L. Travers s-a născut în Australia. A publicat poezii, apoi s-a stabilit în Anglia, unde şi-a început colaborarea la diferite ziare şi publicaţii englezeşti. Un prieten i-a citit primele capitole şi le-a dus apoi unui editor, care imediat i-a oferit un contract pentru întreaga carte. Mary Poppins a fost publicată prima dată în 1934. Apoi au urmat alte cinci cărţi.

Regina, de Pablo Neruda


Te-am făcut regină.
Există mai mari, mai mari decât tine
Există mai pure, mai pure decât tine
Există mai frumoase, mai frumoase decât tine
Totuşi, tu eşti regina.

Când mergi pe stradă, nimeni nu te recunoaşte.
Nimeni nu-ţi vede coroana de cristal,
nimeni nu priveşte covorul de aur roşu
pe care îl calcă fiecare pas al tău,
covorul care nici nu există.
Şi când apari,
toate râurile se ridică în corpul meu vuind,
se mişcă clopotele în cer,
şi un imn umple lumea.

Numai tu şi cu mine,
numai tu şi cu mine, iubirea mea,
îl auzim sunând.

Conferinţa ECM de la Râul Sadului




Într-un decor aproape fantastic, mărginit de muntele împădurit şi în apropierea unui curs de râu, am trăit câteva zile unice în frumuseţea lor. Timpul a fost cu noi, am avut soare, dar pământul şi-a primit şi porţia binemeritată de apă. Şi Dumnezeu a fost lăudat. Am pornit de acasă încrezătoare şi entuziastă, neştiind ce mă aşteaptă la capătul celor peste 300 de km. Dar m-am lăsat surprinsă. Şi în cele din urmă am fost surprinsă. Şi de oameni şi de locuri.
Când Neemia a auzit care era starea Ierusalimului, nu exista nici măcar un singur lucru pe care să-l poate face pentru a remedia situaţia. Absolut nimic. Se afla la locul nepotrivit, în slujba nepotrivită, lucrând pentru persoana nepotrivită. Şi nu avea cum să schimbe nici unul dintre aceste aspecte. Nu era liber să acţioneze pe baza viziunii sale. Însă Neemia nu a rămas inactiv. Cele patru luni scurse de când a auzit despre starea zidurilor şi până când a putut face în sfârşit ceva pentru ele au fost o perioadă bună pentru Neemia. El a folosit acest timp pentru a se pregăti în vederea zilei când Dumnezeu îl va elibera pentru a-şi putea împlini viziunea. Nu a lăsat ca timpul de inactivitate să-l descurajeze. Neemia nu a îngăduit visului său să moară, ci şi-a folosit timpul pentru a se ruga. Rugăciunea ne ţine cu ochii deschişi. Ne păstrează inima într-o dispoziţie de aşteptare. Ea nu forţează mâna lui Dumnezeu, însă ne face să-I aşteptăm în continuare intervenţia. Rugăciunea ne sensibilizează la schimbările subtile din peisajul împrejurărilor în care ne aflăm. Când Dumnezeu începe să mişte lucrurile, putem s-o recunoaştem. Rugăciunea ne împiedică să pierdem prilejurile pe care Dumnezeu ni le scoate în cale. Pentru că rugăciunea ne duce dincolo de posibilităţile omeneşti. Neemia a fost un vizionar, nu un visător. El nu se aştepta ca Dumnezeu să facă ceva independent de el, aşa că s-a rugat pentru un prilej. Şi Dumnezeu i l-a dat...
Acum sunt acasă. M-am reapucat de lucru la reviste. Şi acum aştept. Aştept ca Dumnezeu să-şi facă lucrarea începută în viaţa mea...

Pe aripile vântului (1939)




Unul dintre filmele clasice care definesc cinematograful american este „Pe aripile vântului”. Filmul este un rar exemplu de colaborare între sute de talente actoriceşti şi nu numai. O duzină de scenarişti (printre care F. Scott Fitzgerald) şi sute de actori au „mărşăluit” sub conducerea regizorului David O. Selznick. Rezultatul este uluitor. Pentru milioane de oameni, „Pe aripile vântului” reprezintă o modalitate de a defini mitul şi realitatea din cea mai tragică şi neînţeleasă perioadă a istoriei Americii, Războiul Civil şi perioada de Reconstrucţie.
Romanul autoarei Margaret Mitchell este cea mai de succes carte romantică a tuturor timpurilor, o combinaţie a detaliilor istorice şi o saga a unei familii. Popularitatea cărţii a garantat oarecum succesul filmului. Selznick a depăşit cu mult cheltuielile iniţiale, acordând multă atenţie costumelor şi mai ales efectelor vizuale. Incendiul din Atlanta şi ruinele fumegânde ale plantaţiilor din Georgia sunt unele dintre cele mai memorabile scene ale filmului.
Cel mai impresionant lucru legat de acest film este că în toată această epopee, ni se dezvăluie totuşi viaţa personală a caracterelor. Acţiunea începe în aprilie 1861, pe plantaţia Tara din Georgia, când Scarlett O’Hara (Vivien Leight) o tânără cochetă şi drăguţă, află că unul dintre admiratorii săi, Ashley Wilkes (Leslie Howard) plănuieşte să se însoare cu Melanie Hamilton (Olivia de Havilland). Împotriva sfaturilor tatălui său (Thomas Mitchell) şi a credincioasei servitoare Mammy (Hattie McDaniel), Scarlett, vanitoasă şi mândră, plănuieşte să meargă ea însăşi la Ashley. Urmează apoi o repriză de ceartă aprinsă cu acesta, în care îi mărturiseşte sentimentele. Din nefericire, la ceartă este martor Rhett Butler (Clark Gable). Socotit de unii un erou, de alţii un aventurier, Rhett Butler este singurul personaj care cu o minte ascuţită poate vedea în lumină clară evenimentele care se succed, poate să facă o evaluare realistă a forţelor care le dirijează şi nu se dă în lături de a-şi divulga ideile. Declanşarea războiului bulversează viaţa. Tinerii pleacă la război iar pe plantaţii au loc schimbări.
Personaj egoist, fără credinţă şi lege, Scarlett este totuşi o eroină simpatică. Curajul şi perseverenţa ei trezeşte admiraţia. Ea este exemplul tipic al personajului încarcerat între două viziuni diferite ale lumii: aceea a copilăriei fără griji din vechiul Sud, cu tradiţii de respectat şi coduri de societate şi cea a lumii de după război, în care este obligată, ca pentru a supravieţui să ducă o luptă de manieră nordistă în mijlocul haosului din timpul Reconstrucţiei Sudului.

Hotelul (1967)




Filmul, în regia lui Richard Quine, se bazează pe cartea cu acelaşi nume a lui Arthur Hailey.
Personajul principal, Peter McDermott, directorul general al hotelului, este interpretat de actorul Rod Taylor . McDermott conduce un vechi dar elegant hotel numit Saint Gregory din New Orleans, în stil mare. Este prezent peste tot şi mereu este fermecător, eficient şi provocator.
Din nefericire, este un timp nefavorabil pentru hotel. Proprietarul, Melvyn Douglas, are nevoie de bani pentru a-l moderniza. Magnatul Curtis O’Keefe (interpretat de Kevin McCarthy), proprietarul unui modern lanţ hotelier, îi dă târcoale cu intenţia de a cumpăra hotelul. Onestitatea lui McDermott şi bunul simţ nu au importanţă pentru afacerile lui O’Keefe. În timp ce McDermott este ocupat cu treburile hotelului, oamenii lui O’Keefe înscenează un incident în care un cuplu de culoare, aflat în oraş ca participanţi la un congres al medicilor organizat în New Orleans, este obligat să părăsească hotelul. McDermott încearcă să repare situaţia cu multă îndemânare, întorcându-i într-un final pe cei doi. Iubita lui O’Keefe, Jeanne (interpretată de Catherine Spaak) încearcă să-l atragă cu farmecele sale pe McDermott, dar acesta în cele din urmă îi câştigă respectul. La hotel oaspeţii au problemele lor, incluzând un duce şi o ducesă implicaţi într-un accident de maşină, un hoţ care “lucrează” în timp ce oaspeţii dorm, un lift care se prăbuşeşte provocând câteva morţi.
În mijlocul acestui haos, McDermott este o mare de calm. El ne apare ca un om de afaceri, ca un personaj romantic şi ca un om de acţiune, adevăratul stăpân al hotelului.
“Hotelul” este un film de modă veche care implică toate caracterele, un film în vechiul stil, cu personaje conturate şi care reuşeşte să ne distragă atenţia de la orice altceva…

Arthur Hailey


Unul dintre scriitorii care îmi plac în mod deosebit este Arthur Hailey. Născut în Luton, Anglia, Hailey a început să scrie poezii şi povestioare încă din timpul copilăriei. A fost pilot în Aviaţia Regală în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, apoi a imigrat în Canada, unde a sperat să devină scriitor profesionist. În timp ce scria a avut mai multe slujbe, de la agent publicitar şi director de vânzări, la editor. A început să scrie scurte istorioare şi scenarii pentru televiziune, cu detectivi, doctori şi eroi. Prima sa carte, „Ultima şansă”, a fost publicată în 1959. Următoarele sale cărţi au primit recenzii nefavorabile din partea criticilor dar au fost primite de către public. Câteva dintre cărţile sale au fost ecranizate („Hotelul”, „Mânuitorii de bani”, „Detectivul”) dar cea mai cunoscută ecranizare rămâne ”Aeroportul”, din 1970, cu Burt Lancaster şi Dean Martin în rolurile principale. Mel Bakersfeld, un om obişnuit care conduce un aeroport , îndură cea mai lungă noapte din viaţa sa, atunci când află că la bordul unui avion se găseşte un nebun cu o bombă. Căpitanul Vern Demerest (Dean Martin) trebuie să ţină sub control avionul, la bordul căruia se află iubita lui însărcinată. În acelaşi timp aeroportul este înzăpezit, controlorul de trafic al aeroportului a suferit o depresie, şi soţia lui Bakersfeld îl părăseşte pe acesta. Filmul a fost imitat de multe ori, dar niciodată egalat.
Cărţile lui Arthur Hailey sunt pline de informaţii despre fiecare subiect, suficient pentru a satisface orice cititor. Cărţile conţin numeroase tipuri de caractere, comploturi complexe şi suspans. Detaliile tehnice, maşinaţiunile financiare, conflictele comerciale se alătură dramelor relaţiilor dintre eroi. Pentru a scrie dedica un an de zile cercetării subiectului, încă şase luni pentru a-şi revedea informaţiile şi în final petrecea 18 luni pentru a scrie cartea. Această agresivă investigaţie (vă dau doar un singur exemplu: pentru a scrie cartea „Ştirile de seară” a traversat jungla peruviană în mijlocul gherilelor), a dat un realism uluitor cărţilor sale. Arthur Hailey a murit în 2004.

Marnie




Anii ”60 sunt cei mai creativi ani pentru Alfred Hitchcock. După marele succes cu North by Norwest (1959), după fenomenalul Psycho (1960) si după popularul The Birds (1962) era normal ca Hithcock să urmeze aceiaşi paşi şi să creeze tot la aceleaşi standarde un nou film. Dar Marnie nu a fost ceea ce s-au aşteptat criticii - în mod deosebit pomenesc de aceştia - datorită subiectului extrem de... sentimental. Alfred Hitchcock ne redă o poveste despre obsesii şi secrete adânci îngropate în adâncurile minţii umane. Toate elementele prezente în filmele lui Hitchcock de până acum le găsim şi în Marnie: tensiunea, secretele bine păstrate, munca elaborată a camerei de filmat, modul de folosire a culorilor şi desigur, femeia blondă. Iese în evidenţă modul în care Hitchcock foloseşte culorile, pentru a desemna obsesiile care crează complexitatea psihologică în Marnie.
Este un film extrem de matur despre traumele psihologice care survin în urma unor experienţe dramatice. Marnie (Tippi Hedren) este o tânără cleptomană, care îşi schimbă identitatea la fiecare job nou. Înainte de a pleca însă, are grijă să golească seifurile de fiecare dată. Într-unul din aceste job-uri îl cunoaşte pe Mark Rutland (Sean Connery), noul ei şef. Acesta se îndrăgosteşte de ea şi după multă luptă o convinge să caute o soluţie de rezolvare a problemei înainte de a fugi din nou. Acest film include o secvenţă de tentativă de suicid şi conclude cu un intens flashback în care Marnie este capabilă să descopere secvenţele care lipsesc din copilăria ei, şi care au traumatizat-o umplând-o de vinovăţie.
Mărturisesc că sunt o admiratoare a lui Alfred Hitchcock şi ceea ce am scris este din punctul de vedere al unui cinefil. Sunt convinsă că este un film interesant în studierea psihologiei, patologiei şi a condiţiei umane.

Despre ziua de azi


Trăiesc şi mă bucur de viaţă... am motive suficiente. Fără resentimente... Fiecare om care a trecut prin viaţa mea, cu bune sau rele, a avut un rol. Nu ştiu ce aduce ziua de mâine, nu-mi aparţine... Hotărârile luate la mânie rănesc...Nu pot aduce timpul înapoi, dar ştiu ce pot face de acum încolo ... Învăţ din greşeli, dar urc treaptă cu treaptă, fiecare treaptă cu alt grad de dificultate. Nu ştiu când voi ajunge la capăt, dar încerc... Mai spun odată: viaţa e frumoasă!

Agatha Christie şi detectivii săi




Hercule Poirot şi Miss Marple sunt două dintre cele mai celebre nume ale ficţiunii crimei. Primul, un copoi profesionist şi al doilea personaj, o extrem de isteaţă doamnă în vârstă, amândouă personajele făcând aceeaşi muncă de investigaţie. La un moment dat, s-au iscat suficiente discuţii legate de apariţia în aceeaşi carte a celor doi detectivi. Destul ca Agatha Christie să declare următoarele: „De ce ar trebui să se întâmple asta? Sunt sigură că nici unul dintre cei doi nu s-ar bucura. Lui Hercule Poirot, egoistul total, nu i-ar conveni ca în ancheta sa să se amestece o doamnă bătrână, fie aceasta şi isteaţă. Nu, ei sunt amândoi staruri, şi sunt staruri cu drepturi depline”.( citat din „Autobiografie”). Agatha Christie a creat şi alţi detectivi: Tommy şi Tupence Beresford, Parker Pye şi enigmaticul Harley Quin.
Hercule Poirot
şi-a făcut prima apariţie în cartea „Misterioasa afacere de la Styles”, unde alături de doctorul Hasting, reuşeşte să dezlege o crimă misterioasă. Poirot lucrează ca un detectiv obişnuit, bazându-se pe indicii şi utilizând logica, după cum îi place lui să spună, folosindu-se de „micile celule cenuşii”. Hercule Poirot, care niciodată nu a fost cunoscut ca un om modest, el însuşi numindu-se o persoană deosebită, îşi încheie fiecare caz cu o denunţare dramatică a criminalului, satisfăcându-şi ego-ul său şi confirmând tuturor „că este cea mai strălucitoare minte din Europa”. Plăcerea lui pentru eleganţă, frumuseţe şi precizie, ca şi manierele sale excentrice, i-au adus ironiile inspectorului Japp, însă întotdeauna Poirot are ultimul cuvânt!
Ca să vorbesc şi despre adaptările în cinematografie, vreau să spun că mi-a plăcut în mod deosebit interpretarea lui Peter Ustinov, in „Moarte pe Nill”! (vedeţi fotografia)
Miss Jane Marple nu arată deloc ca un detectiv. Este o doamnă în vârstă, între 60 şi 75 de ani, micuţă şi aparent fragilă. Pentru o femeie care şi-a petrecut întreaga viaţă în micuţul sătuc St Mary Mead, Miss Marple este o bună cunoscătoare a naturii umane. Are părul alb şi ochii albaştrii. Două dintre hobby-urile sale ( şi de multe ori subiecte de conversaţie) sunt grădinăritul şi observarea păsărilor , dar nu de puţine ori, ea poartă ceva de croşetat. Necăsătorită, Miss Marple are un nepot, Raymond, care este scriitor. În cinematografie a fost interpretată de multe actriţe, preferata mea rămâne Joan Hickson, care a interpretat-o pe Miss Marple din 1984 până în 1992 ( vedeţi fotografia).

Culoare şi viaţă...


Azi mi-am schimbat înfăţişarea blogului. Culorile sunt mai vii şi mai strălucitoare... ca şi mine... Ele, culorile, mă reprezintă...
E frumoasă viaţa mea... şi mai plină de Dumnezeu cu zi ce trece...

... Şi pentru ieri şi pentru azi şi pentru mâine...



Azi mi-am revăzut viaţa şi trecutul, reuşitele şi eşecurile. Mereu voi avea credinta că dragostea e clădită pe încredere şi comunicare... si pe acordarea de sanse... Unde am auzit eu oare aceasta? Trebuie chiar să o aud sau ... În fine, e atât de uşor să-ţi pierzi capul după lucruri nefolositoare, doar pentru că sunt ambalate frumos şi strălucitor. Da! Dispreţul şi indiferenţa te fac fărâme.
Acum ştiu mai bine decât ieri care sunt lucrurile care au valoare. Lucrurile. Dar oamenii? Uneori am impresia că nu am învăţat nimic. Nu vreau să dispreţuiesc! Ce am eu de la mine însămi? Oare nu avem totul de la dătătorul vieţii, de la viaţa însăşi, de la Dumnezeu? Eu voi trăi frumos mai departe, mă voi vindeca de răni, voi ierta şi voi iubi din nou.
Timpul, timpul a fost mereu prietenul meu, aceasta pentru că fiecare lucru are un timp potrivit. Îmi iertaţi, vă rog, cei ce citiţi, aceste elucubraţii de douăsprezece noaptea. Fac parte din viaţă! Dar să auzim numai de bine!




20.000 de leghe sub mări



Mi-am amintit zilele trecute de cărţile lui Jules Verne şi extraordinarele călătorii ale personajelor sale. În cele ce urmează voi prezenta, pe scurt, subiectul cărţii 20.000 de leghe sub mări.
În anul 1866, oceanele sunt cuprinse de panică. Un monstru marin îngrozitor a fost semnalat în diferite mări de mai multe nave. O expediţie se organizează la bordul fregatei americane „Abraham Lincoln”. Ea cuprinde pe căpitanul Faragutt, pe canadianul Ned Land, pe faimosul naturalist francez Aronnax de la muzeul din Paris şi pe fidelul său slujitor Conseil. Scopul expediţiei este de a elibera mările de această terifiantă ameninţare. Timp de mai multe luni, căutările sunt zadarnice şi echipajul începe să se descurajeze. Până pe 5 noiembrie 1867. În acea zi, Ned Land zăreşte monstrul , un „narval gigantic”. El se deplasează cu o asemenea viteză încât fregata abia i se poate ţine de urmă. Când, în sfârşit, ea reuşeşte să se apropie pentru a-l putea lovi cu harponul, animalul atacă vasul. Acesta e cât pe-aici să fie scufundat de un val imens.
Din cauza şocului, Aronnax, Conseil şi Ned Land, omul cu harponul, sunt azvârliţi în mare. Ei reuşesc să se refugieze pe spatele monstrului. Îşi dau seama atunci că ceea ce credeau a fi un monstru nu este altceva decât un vas submarin.
Cei trei naufragiaţi sunt făcuţi prizonieri. Fac cunoştinţă cu un echipaj misterios şi cu căpitanul acestuia, Nemo, un personaj cu o atitudine foarte enigmatică. Ei descoperă foarte repede că Nemo, căpitanul şi creatorul submarinului Nautilus nu este prea încântat de compania oamenilor. El refuză să îi elibereze. Cei trei naufragiaţi vor petrece aproape opt luni în Nautilus.
Căpitanul Nemo ajunge să-l stimeze pe savantul francez. El dezvăluie oaspeţilor săi comorile bibliotecii şi ale muzeului de pe Nautilus si decide să întreprindă un tur al lumii adâncurilor oceanice. În compania acestui enigmatic căpitan, cei trei eroi descoperă misterioasa Atlantidă şi comorile sale înghiţite de ape, trec printr-un tunel străpuns de natură sub istmul Suez, măsoară imensitatea Pacificului, se luptă cu canibalii, se aventurează sub banchiza de la polul sud, acolo unde nimeni nu ajunsese încă, vânează în pădurile submarine şi asistă la o înmormântare într-un cimitir de corali.
Arronax, Conseil şi Ned Land continuă să aibă o oarecare neîncredere faţă de acest misterios căpitan. Într-o zi bănuielile lor sunt confirmate. Cu sânge rece, căpitanul Nemo provoacă scufundarea unei nave de război de naţionalitate necunoscută şi a întregului ei echipaj. El acuză vaporul că aparţinea unei naţiuni blestemate. În acest moment iese la iveală şi adevărata identitate a căpitanului Nemo, prinţ indian căruia englezii i-au provocat o mare suferinţă. El urăşte această ţară cu furie. Tristeţea şi teroarea stăpânesc acum la bordul lui Nautilus.
Ned Land, Aronnax şi Conseil reuşesc totuşi să scape. Ei se îmbarcă la bordul unei şalupe şi acostează prin miracol pe una din insulele Lofoten, de unde se îndreaptă spre Franţa. Nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu Nautilus, la bordul căruia au navigat opt luni.

Despre inceputuri


De azi voi incepe o pagină nouă în viaţa mea. Pagina veche e plină, pe alocuri e pătată cu multă tristeţe, dar uneori e frumoasă şi dureros de melancolică. Prea plină de visele pe care mi le-am făcut...

Pagina albă e un nou început. Îmi plac începuturile, sunt ca şi dimineţile, dătătoare de viaţă.

Voi avea o altă perspectivă asupra vieţii şi voi acorda mai multe şanse. Ce e vechi s-a dus...

Dacă mă voi întoarce vreodată pe pagina veche, va fi pentru a învăţa ceva de acolo...

Cafeneux... despre cafea si timp...


- O ciocolată caldă, vă rog!
Acesta ar fi începutul unei după-amieze plăcute şi a unei întâlniri cu prietenele... şi cu vorbele, desigur. Doar asta fac fetele! Şi tot acest ritual în jurul unei cafele sau a unei ciocolate calde, depinde de dorinţă. Decorul, o cafenea drăguţă şi elegantă, pe binecunoscuta - pentru orădeni desigur- stradă a Castanilor (actual Nicolae Jiga), nr 25. Interior cald care te îmbie să-ţi prelungeşti şederea şi mai apoi să te reîntorci. Un perete cu fotografii, un colţişor cu cărţi pentru cei care nu se pot despărţi nici la cafenea de acestea şi ce mi s-a părut extrem de plăcut, uşoara atmosferă de intimitate pe care o oferă. Spun asta cu încântare!
Întâlniri între îndrăgostiţi, discuţii prieteneşti, convorbiri şi dezbateri interesante, locul mi s-a părut potrivit atât pentru cei care doresc să petreacă un timp plăcut cât şi pentru cei care vor mai mult decât o cafea...
Decorul m-a dus cu gândul la Casa Capşa din anii săi de glorie, simbol al societăţii rasate româneşti, când nume celebre ale Bucureştiului începutului de secol XX se întâlneau să pună ţara la cale sau chiar să uite o clipă de rutina zilei. Gazetari, femei frumoase, mâncare bună, muzică plăcută şi lume simandicoasă...
Aşteptam un astfel de loc, mărturisesc. Şi cred că-şi va găsi locul binemeritat în oraşul nostru!

Araminta Nălucilă



Casa mea bântuitã, aşa cum a fost povestitã lui Angie Sage.
Araminta este cea mai amuzantã fetiţã din mulţimea personajelor-copii pe care i-am întâlnit în cărţile pentru cei mici sau chiar pentru cei mai … mari.
Araminta… nu se teme de fantome, de case bântuite sau de culoare secrete.
Are câte un dormitor pentru fiecare noapte a sãptãmânii. Câteodatã poate fi şi nesuferitã, dar ar face orice sã-şi ajute prietenii.
Angie Sage s-a nãscut la Londra, petrecându-şi copilãria şi adolescenţa în Valea Tamisei, la Londra şi în Kent. Acum locuieşte lângã un golfuleţ din Cornwall, unde îşi scrie poveştile în timp ce priveşte bãrcile pescarilor de stridii cum pleacã în larg şi se întorc la mal. Angie Sage este creatoarea lui Septimus Heap, un bãieţel despre care voi vorbi altãdatã…
Araminta, deşi locuieşte în Casa Nãlucilã, nu a întâlnit niciodatã, dar absolut niciodatã o fantomã, nici mãcar una mititicã. Mãtuşa Tabby nu o ajutã deloc. Unchiul Drak trãieşte oarecum departe de activitãţile zilnice ale Aramintei, în turnuleţul de nord, alãturi de liliecii sãi. Pentru cã mãtuşa Tabby vrea sã vândã casa, Araminta este hotãrâtã sã-i dãrâme acesteia orice urmã de plan.
Cartea este plãcutã mai ales prin modul de abordare al personajului. Nu e clasic şi autoarea nu are în vedere neapãrat un plan educaţional, ci mai degrabã urmãreşte sã scoatã micul, marele cititor din rutina zilnicã, umorul şi ironia însoţind personajele de-a lungul cãrţii, într-un final Araminta descoperă nu una ci două fantome în Casa Nălucilă.

Pablo Neruda


Deşi mă îndeletnicesc cu cuvintele, nu am veleităţi de scriitor.. De aceea îi admir pe magicienii cuvintelor, cei ce ştiu să dea glas simţirilor. În aceste zile, mă regăsesc în poezia lui Pablo Neruda, atât de frumoasă şi pasională...

Sonetul III
Iubire crudă, coroană violetă de spini,
Desiş de pasiuni ascuţite,
Lance dureroasă, corolă de furii,
Ce drumuri şi pricini te aduc în inima mea?
De ce ţi-ai repezit văpaia dureroasă
Printre frunzele reci ce mi se-aştern în cale?
Cine ţi-a îndrumat paşii către mine?
Ce floare, ce piatră, ce fum ţi-a arătat unde locuiesc?
Tot ce ştiu este că noaptea înfricoşătoare a vibrat,
Zorii au umplut toate cupele cu vin,
Iar soarele şi-a regăsit locul pe cer,
În timp ce iubirea m-a îmbrăţişat fără milă,
Până ce mi-a tăiat şi mi-a sfârtecat inima
Cu săbii de foc şi cu spini.


Ramura furată
Ne vom strecura noaptea
să furăm o ramură înflorită.
Vom sări zidul
în întunericul unei grădini străine,
două umbre în umbră.
Iarna încă nici n-a trecut
şi mărul se arată
preschimbat pe neaşteptate
într-o cascadă de flori mirositoare.
Vom pătrunde în noapte,
vom ajunge până la firmamentul ei tremurător
şi mâinile tale mici, şi mâinile mele
vor fura stelele…
Şi în vârful picioarelor,
în casa noastră,
prin noapte şi umbră,
va pătrunde odată cu paşii tăi
pasul mut al parfumului
şi,
cu picioarele înstelate,
trupul limpede al primăverii.

Joan Baez


Am ascultat aseară Joan Baez.

Joan Baez s-a născut în anul 1941, în New York. A început prin a cânta prin cluburi. În 1959, Bob Gibson, cântăreţ de folk, o invită să cânte la Newport Folk Festival. Si aici încep cei 50 de ani de muzică...

Joan Baez este cunoscută pentru vocea sa de soprană, cântecele cu tematică şi până în 1968, când şi l-a tăiat, pentru părul ei lung şi negru.

S-a implicat într-o varietate de cauze sociale, incluzând drepturile civile şi nonviolenţa. Uneori a fost arestată pentru protestele sale...

Deşi multe dintre cântecele sale au mesaj politic, ea cântă despre dragoste, cuplu, viaţă şi libertate...

Cum să fii o lady


Fragmente dintr-un mic tratat de eleganţă

de Candace Simpson-Giles


O lady nu trebuie să lase impresia că este uşor influenţabilă.


O lady trebuie să fie mereu atentă la propriul comportament; ea trebuie să ştie că orice contact uman lasă o impresie de neşters.


O lady acceptă cu eleganţă complimentele care îi sunt adresate. Ea nu se va comporta ca şi cum nu ar merita admiraţia altor persoane. De aceea, va răspunde simplu, cu un mulţumesc.


O lady nu îşi trâmbiţează în public relaţiile intime.


O lady este atentă la înfăţişarea ei în orice ocazie.


O adevărată lady nu simte dorinţa de a purta opt inele pe o singură mână.


O lady le va aduce prietenilor ei gentlemeni la cunoştinţă că apreciază purtarea lor faţă de ea.


O lady ştie că este posibil să ofere ajutor unui gentleman fără să îi submineze masculinitatea.


O adevărată lady ştie să se impună şi nu devine un preş pentru ceilalţi.

Menajeria de sticla


Astăzi am fost la teatru. Am văzut Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, în regia lui Chris Nedeea, iar scenografia este semnată de Oana Cernea. Iubesc teatrul pentru că acolo m-am vazut de multe ori în haina multor personaje. Pentru că o parte din trăirile lor au fost şi ale mele. Îmi place Menajeria de sticlă, pentru că e atât de aproape de adevăr şi acolo nu este nimic fantastic.
O poveste despre complexe, vise, neîmpliniri şi probleme de zi cu zi spusă publicului cu sensibilitate. Un spectacol de atmosferă şi actorie în acelaşi timp, care atinge teme fragile ale vieţii, cu personaje bine conturate, expuse simplu, uman şi cald. Amanda Wingfield (Suzana Macovei) este mama disperată, părăsită de soţ, care îşi proiectează cu autoritate visele ratate în aşteptările de la cei doi copii. Doar că Laura este infirmă şi izolată de o timiditate distrugătoare, iar Tom (Richard Balint), plictisit şi debusolat, prea temperamental, însă, ca să se poată resemna. Evenimentul care le schimbă ritmul monoton al existenţei este vizita lui Jim (Sorin Ionescu), fost coleg de şcoală al lui Tom şi al Laurei. În persoana lui Jim, Laura îl recunoaşte pe băiatul fermecător pe care îl iubise, în secret, în liceu. O clipă rămânem cu impresia că totul s-ar putea sfârşi cu bine şi în armonie, dar realitatea le dovedeşte tuturor că visele le sunt la fel de fragile ca şi bibelourile colecţionate de Laura. Tom pleacă, fugind, lăsându-le în urmă pe mama şi sora lui, dar mereu va fi însoţit de chipul trist al Laurei şi de sunetele care îi vor aminti de trecut...

Peter Pan


Familia Darling, atât de atipică între celelalte familii, îşi ducea traiul liniştit, neatins de lumea de afară. Wendy, Michael, John, cei trei copii ai soţilor Darling trăiesc înconjuraţi de dragostea părinţilor lor, fiecare copil visând însă la o Ţară Niciunde, pentru că aşa cum spune J. M. Barrie, autorul, fiecare are o Ţară Niciunde diferită de a celorlalţi. În harta gândurilor fiecăruia, Ţara Niciunde este locul perfect pentru atingerea visurilor. Acolo sunt surprize la tot pasul, aventurile se ţin lanţ şi nu există loc de plictiseală.
Revenind la familia Darling, cu atât mai neobişnuită cu cât în rolul guvernantei se află ... o căţeluşă, Nana, care pricepută cum e, este ideală pentru a se ocupa nu doar de cei trei copii ci şi de dl. şi dna. Darling.
Obiceiurile lor zilnice sunt întrerupte însă de apariţia lui Peter Pan, copilul care nu a mai vrut să crească, pe care Wendy şi ceilalţi doi copii îl îndrăgesc imediat. Nimeni nu are o faţă atât de veselă cum putea să aibă Peter, iar râsul lui răsuna asemeni celui mai dulce gângurit. Căci Peter îşi păstrase încă râsul de pe vremea când gângurea.
Aşadar, pornesc la drum, spre Ţara Niciunde, pentru că acesta este motivul vizitei lui Peter. Ah, am uitat să vă spun că Peter este însoţit de zâna sa, Clopoţica. Ţara Niciunde este prima la dreapta şi tot înainte până în zori. Ea se trezeşte la viaţă abia când Peter se întoarce, deoarece Peter nu poate suferi letargia. Principalele forţe ale ale insulei sunt Băieţii Pierduţi, care-l caută pe Peter, apoi piraţii, în frunte cu Gheară, care-i caută pe Băieţi, pieile-roşii, în căutarea piraţilor iar fiarele sălbatice în căutarea pieilor-roşii.

Povestea este frumoasă pentru că fiecare visează la un tărâm separat, la o Ţară Niciunde, unde se pot împlini cele mai frumoase visuri, unde nu există bariere şi de unde te poţi mereu întoarce fără regrete.

Copiii se întorc, Wendy creşte mare, are la rândul ei o fetiţă. Peter Pan continuă să se arate copiilor, cât timp aceştia vor rămâne veseli, nevinovaţi şi nepăsători.

Charlie şi Fabrica de Ciocolată

Charlie este un băieţel din cale afară de cuminte, cu posibilităţi materiale extrem de reduse. Locuieşte împreună cu familia sa, părinţii şi cei patru bunici, într-o căsuţă sărăcăcioasă, prin pereţii căreia în timpul iernii şuieră vântul. Desigur, ei nu mureau de foame, dar toţi, absolut toţi trăiau de dimineaţa până seara cu o senzaţie de gol în stomac.
Ai zice că dorinţa lui Charlie era de a avea mai multe jucării. Dar visul lui era să facă o vizită în Fabrica de Ciocolată a domnului Willi Wonka. Aceasta pentru că exact în faţa casei lui Charlie se află o imensă fabrică de ciocolată. Nu una oarecare! Cea mai mare fabrică dintre toate! Cea mai bună ciocolată din lume. Acolo îşi dorea Charlie să ajungă! Să vadă cum e înăuntru.
Este una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii scrise vreodată, pentru că exprimă alergarea împlinirii celor mai adânci dorinţe ale noastre, într-o manieră simplă şi atât de minunată.
... Şi pentru că în finalul cărţii Fabrica de Ciocolată a domnului Willie Wonka îl va avea ca proprietar pe Charlie.
Roald Dahl (1916-1990) a ştiut, prin vocea lui Willie Wonka, că adulţii nu mai vor să înveţe aşa cum numai un copil ştie să o facă. Un copil bun, iubitor şi ascultător care a ştiut că visele pot fi realizate dacă cineva crede în ele...

Cartea pentru copii


Voi pleda mereu în favoarea cărţilor pentru copii. Albă ca Zăpada, Alice, Pinochio, Till Eulenspiegel, Peter Pan sunt personaje alături de care am trăit în copilărie. Am trecut împreună cu ei prin toate încercările şi păţaniile. Poveştile mă fascinează şi azi şi nu mi se pare deloc o idee desuetă citirea unei cărţi pentru copii.
Poveştile sunt uitate şi ignorate pe nedrept de către adulţi. Fără să ne dăm seama, ele sunt pline de poveţe şi întâmplări, din care copiii pot trage multe învăţăminte. De aici copiii pot învăţa care sunt efectele faptelor bune şi rele şi care sunt consecinţele calităţilor şi defectelor oamenilor. Uciderea balaurului semnifică înfrângerea răului şi-l învaţă că binele trebuie să învingă întotdeauna răul. Bucuria, teama toate sunt trăite la intensitate maximă.
Lipsindu-l pe copil de fiorul, uimirea, umorul pe care le deţin poveştile, îi tăiem aripile imaginaţiei şi poate a zborului, cum ar spune Peter Pan, către Ţara Niciunde…