Arthur Hailey


Unul dintre scriitorii care îmi plac în mod deosebit este Arthur Hailey. Născut în Luton, Anglia, Hailey a început să scrie poezii şi povestioare încă din timpul copilăriei. A fost pilot în Aviaţia Regală în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, apoi a imigrat în Canada, unde a sperat să devină scriitor profesionist. În timp ce scria a avut mai multe slujbe, de la agent publicitar şi director de vânzări, la editor. A început să scrie scurte istorioare şi scenarii pentru televiziune, cu detectivi, doctori şi eroi. Prima sa carte, „Ultima şansă”, a fost publicată în 1959. Următoarele sale cărţi au primit recenzii nefavorabile din partea criticilor dar au fost primite de către public. Câteva dintre cărţile sale au fost ecranizate („Hotelul”, „Mânuitorii de bani”, „Detectivul”) dar cea mai cunoscută ecranizare rămâne ”Aeroportul”, din 1970, cu Burt Lancaster şi Dean Martin în rolurile principale. Mel Bakersfeld, un om obişnuit care conduce un aeroport , îndură cea mai lungă noapte din viaţa sa, atunci când află că la bordul unui avion se găseşte un nebun cu o bombă. Căpitanul Vern Demerest (Dean Martin) trebuie să ţină sub control avionul, la bordul căruia se află iubita lui însărcinată. În acelaşi timp aeroportul este înzăpezit, controlorul de trafic al aeroportului a suferit o depresie, şi soţia lui Bakersfeld îl părăseşte pe acesta. Filmul a fost imitat de multe ori, dar niciodată egalat.
Cărţile lui Arthur Hailey sunt pline de informaţii despre fiecare subiect, suficient pentru a satisface orice cititor. Cărţile conţin numeroase tipuri de caractere, comploturi complexe şi suspans. Detaliile tehnice, maşinaţiunile financiare, conflictele comerciale se alătură dramelor relaţiilor dintre eroi. Pentru a scrie dedica un an de zile cercetării subiectului, încă şase luni pentru a-şi revedea informaţiile şi în final petrecea 18 luni pentru a scrie cartea. Această agresivă investigaţie (vă dau doar un singur exemplu: pentru a scrie cartea „Ştirile de seară” a traversat jungla peruviană în mijlocul gherilelor), a dat un realism uluitor cărţilor sale. Arthur Hailey a murit în 2004.

Marnie




Anii ”60 sunt cei mai creativi ani pentru Alfred Hitchcock. După marele succes cu North by Norwest (1959), după fenomenalul Psycho (1960) si după popularul The Birds (1962) era normal ca Hithcock să urmeze aceiaşi paşi şi să creeze tot la aceleaşi standarde un nou film. Dar Marnie nu a fost ceea ce s-au aşteptat criticii - în mod deosebit pomenesc de aceştia - datorită subiectului extrem de... sentimental. Alfred Hitchcock ne redă o poveste despre obsesii şi secrete adânci îngropate în adâncurile minţii umane. Toate elementele prezente în filmele lui Hitchcock de până acum le găsim şi în Marnie: tensiunea, secretele bine păstrate, munca elaborată a camerei de filmat, modul de folosire a culorilor şi desigur, femeia blondă. Iese în evidenţă modul în care Hitchcock foloseşte culorile, pentru a desemna obsesiile care crează complexitatea psihologică în Marnie.
Este un film extrem de matur despre traumele psihologice care survin în urma unor experienţe dramatice. Marnie (Tippi Hedren) este o tânără cleptomană, care îşi schimbă identitatea la fiecare job nou. Înainte de a pleca însă, are grijă să golească seifurile de fiecare dată. Într-unul din aceste job-uri îl cunoaşte pe Mark Rutland (Sean Connery), noul ei şef. Acesta se îndrăgosteşte de ea şi după multă luptă o convinge să caute o soluţie de rezolvare a problemei înainte de a fugi din nou. Acest film include o secvenţă de tentativă de suicid şi conclude cu un intens flashback în care Marnie este capabilă să descopere secvenţele care lipsesc din copilăria ei, şi care au traumatizat-o umplând-o de vinovăţie.
Mărturisesc că sunt o admiratoare a lui Alfred Hitchcock şi ceea ce am scris este din punctul de vedere al unui cinefil. Sunt convinsă că este un film interesant în studierea psihologiei, patologiei şi a condiţiei umane.

Despre ziua de azi


Trăiesc şi mă bucur de viaţă... am motive suficiente. Fără resentimente... Fiecare om care a trecut prin viaţa mea, cu bune sau rele, a avut un rol. Nu ştiu ce aduce ziua de mâine, nu-mi aparţine... Hotărârile luate la mânie rănesc...Nu pot aduce timpul înapoi, dar ştiu ce pot face de acum încolo ... Învăţ din greşeli, dar urc treaptă cu treaptă, fiecare treaptă cu alt grad de dificultate. Nu ştiu când voi ajunge la capăt, dar încerc... Mai spun odată: viaţa e frumoasă!

Agatha Christie şi detectivii săi




Hercule Poirot şi Miss Marple sunt două dintre cele mai celebre nume ale ficţiunii crimei. Primul, un copoi profesionist şi al doilea personaj, o extrem de isteaţă doamnă în vârstă, amândouă personajele făcând aceeaşi muncă de investigaţie. La un moment dat, s-au iscat suficiente discuţii legate de apariţia în aceeaşi carte a celor doi detectivi. Destul ca Agatha Christie să declare următoarele: „De ce ar trebui să se întâmple asta? Sunt sigură că nici unul dintre cei doi nu s-ar bucura. Lui Hercule Poirot, egoistul total, nu i-ar conveni ca în ancheta sa să se amestece o doamnă bătrână, fie aceasta şi isteaţă. Nu, ei sunt amândoi staruri, şi sunt staruri cu drepturi depline”.( citat din „Autobiografie”). Agatha Christie a creat şi alţi detectivi: Tommy şi Tupence Beresford, Parker Pye şi enigmaticul Harley Quin.
Hercule Poirot
şi-a făcut prima apariţie în cartea „Misterioasa afacere de la Styles”, unde alături de doctorul Hasting, reuşeşte să dezlege o crimă misterioasă. Poirot lucrează ca un detectiv obişnuit, bazându-se pe indicii şi utilizând logica, după cum îi place lui să spună, folosindu-se de „micile celule cenuşii”. Hercule Poirot, care niciodată nu a fost cunoscut ca un om modest, el însuşi numindu-se o persoană deosebită, îşi încheie fiecare caz cu o denunţare dramatică a criminalului, satisfăcându-şi ego-ul său şi confirmând tuturor „că este cea mai strălucitoare minte din Europa”. Plăcerea lui pentru eleganţă, frumuseţe şi precizie, ca şi manierele sale excentrice, i-au adus ironiile inspectorului Japp, însă întotdeauna Poirot are ultimul cuvânt!
Ca să vorbesc şi despre adaptările în cinematografie, vreau să spun că mi-a plăcut în mod deosebit interpretarea lui Peter Ustinov, in „Moarte pe Nill”! (vedeţi fotografia)
Miss Jane Marple nu arată deloc ca un detectiv. Este o doamnă în vârstă, între 60 şi 75 de ani, micuţă şi aparent fragilă. Pentru o femeie care şi-a petrecut întreaga viaţă în micuţul sătuc St Mary Mead, Miss Marple este o bună cunoscătoare a naturii umane. Are părul alb şi ochii albaştrii. Două dintre hobby-urile sale ( şi de multe ori subiecte de conversaţie) sunt grădinăritul şi observarea păsărilor , dar nu de puţine ori, ea poartă ceva de croşetat. Necăsătorită, Miss Marple are un nepot, Raymond, care este scriitor. În cinematografie a fost interpretată de multe actriţe, preferata mea rămâne Joan Hickson, care a interpretat-o pe Miss Marple din 1984 până în 1992 ( vedeţi fotografia).