Agresiune


M-am întâlnit cu o altă faţă a lumii, despre care nu eram conştientă în mod evident. Toată lumea cunoaşte că aceste lucruri există, dar fiecare speră că viaţa sa va fi ocolită de un astfel de eveniment. Să vă spun ce s-a întâmplat. Aseară mă îndreptam spre casă şi am fost atacată de o persoană necunoscută, care mi-a smuls geanta din mână. Am dus  totuşi o luptă cu el - era un bărbat - fiindu-mi  clar că nu trebuie să cedez cu uşurinţă, dar desigur că nevorbind despre forţe de egalitate am pierdut. Relatarea mea scurtă nu aduce câtuşi de puţin cu prezentarea pe care am făcut-o domnilor poliţişti, dar nu are rost să insist cu detalii morbide...  Nu m-am gândit niciodată că mă voi întâlni faţa în faţă cu asta...  A fost umilitor să mă văd căzută la picioarele agresorului, despre ale cărui intenţii faţă de mine nu ştiam nimic...  Deşi din această poziţie am fost mult mai puternică, altfel nu ar fi fugit.  A fugit de teamă, dar nu teamă de mine...  Agresorii sunt  laşi!  Desigur, nu mă plâng pentru că a fugit. A fost o uşurare că s-a mulţumit doar cu geanta. 
Agresiunea te umileşte, îţi calcă demnitatea în picioare, îţi scoate la vedere disperarea...   

Cronicile din Narnia, Jilţul de argint de C. S. Lewis


Din ciclul Cronicilor din Narnia, o altă carte care mi-a atras atenţia este Jilţul de argint. Personajele principale nu mai sunt de asta dată cei patru fraţi Pevensie, ci îi cunoaştem acum pe Jill Pole şi Eustace Scrubb, elevi ai unei şcoli experimentale din Anglia, însoţiţi de Puddleglum, unul dintre Oamenii-Bălţilor, o creatură cu o înfăţişare stranie, toată numai picioare şi braţe, mirosind a nămol. Eustace este o mai veche cunoştinţă de a noastră, din volumul Călătorie pe mare cu Zori de Zi, văr al celor patru fraţi Pevensie. Misiunea lor este să-l găsească pe prinţul Rilian moştenitorul Narniei, fiul lui Caspian al X-lea.  
Toată povestea se desfăşoară sub semnul ascultării poveţelor leului Aslan, fetiţa fiind mesagera acestuia. De la desluşirea semnelor până la apariţiile neaşteptate  ale lui Aslan, copiii au de străbătut un drum anevoios, la fiecare pas pândindu-i din umbră câte o primejdie...
Cartea este mult mai elaborată decât celelalte volume şi are o acţiune mai intensă. Copiii îşi schimbă treptat atitudinea. Jill, la început fricoasă, este capabilă acum să-şi asume responsabilităţi, ca cea de găsire a prinţului pierdut. Treabă deloc uşoară, de altfel... Eustace ajuns pe tărâmul Narniei îşi recapătă puterile  şi entuziasmul care îl  însoţeşte  apoi pe parcursul întregului volum. 
Rolul călătoriei este aşadar cel de maturizare al copiilor. În ce mă priveşte, susţin că am de învăţat din înţelepciunea lui C.S. Lewis.
Aşadar, luaţi cartea şi citiţi!   

Rugă, de Ion Vinea


Doamne, Tu eşti cel din urmă gând, 
mergi înaintea mea
când mă cheamă steaua cea rea
şi duşmanul pândind aţintit la pământ.


Singur în noaptea exilului sunt,
fără arme, fără poruncă, fără pâine.
Să mă pierd în mine însumi aş vrea,
dar mă urmează viaţa ca un câine.


Doamne, mergi înaintea mea
cu un înger cu sabia de lumină.
Voi sparge prin beznă cărarea grea
pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ,  ca un tâlhar,


după legile acestui negru hotar
de dibuiri, de încleştări, de viclenie,
până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină.
Căile Tale toate duc la lumină.

Cronicile din Narnia: Nepotul magicianului


Mărturisesc că uneori mă reîntorc înspre unele cărţi care m-au fermecat în trecut, pentru a le reciti. Aşa s-a întâmplat cu Cronicile din Narnia, scrise de C.S. Lewis. Acum mă voi referi doar la primul volum al seriei, Nepotul magicianului. Cartea este scrisă dintr-o suflare, C.S. Lewis nu foloseşte tehnici nemaipomenite de scris  şi nici nu forţează evenimentele. Poate aici constă geniul său! Totul se desfăşoară normal. La un moment dat am avut impresia că personajele  au căzut la un consens cu autorul. Din când în când intervenţia autorului este binevenită. Cititorul ştie că este acolo, prezent în acţiune.

Polly Plummer  locuieşte la Londra, „într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta”. Într-o dimineaţă, pe când era în grădină, îl cunoaşte pe cel care va deveni partenerul ei de aventuri : un băieţel pe nume Digory. Băiatul venise împreună cu mama sa , care era foarte grav bolnavă, să locuiască cu unchiul său, domnul Andrew Ketterley şi mătuşa sa, Letty, doi bătrâni care erau vecini cu Polly. Cei doi copii se împrietenesc, iar Polly îi prezintă lui Digory locul ei preferat de joacă, un tunel lung în care intrai prin podul casei sale şi care făcea legătura cu celelalte case din împrejurimi. Cei doi hotărăsc să meargă prin tunel până la casa învecinată cu cea în care locuia Digory, casă care era parăsită, şi despre care se spunea că e bântuită, fapt ce le stârneşte curiozitatea şi hotărăsc să o cerceteze. Cei doi calculează, cum pot mai bine, distanţa pe care trebuie să o parcurgă, prin tunel, pentru a ajunge la casa respectivă, însă, ghinion, ei nimeresc în camera unchiului lui Digory, domnul Ketterley. Dacă mai punem la socoteală că în acea cameră nu avea voie să intre nimeni în afară de domnul Ketterley, şi că în momentul în care copiii ajung în cameră, unchiul Andrew se afla acolo, ne dăm seama că cei doi au intrat într-o mare încurcătură. Domnul Andrew, un bătrân foarte ciudat de altfel, păstra pe măsuţa din cameră nişte inele galbene şi verzi, foarte frumoase. El îi dăruieşte lui Polly un inel galben, însă, de îndată ce fetiţa îl atinge , dispare în mod misterios din cameră. Digory, uimit şi speriat de dispariţia lui Polly încearcă să afle ce s-a întâmplat cu ea. Astfel el află că Polly a fost victima unui experiment al unchiului său. Bătrânul primise, cu mulţi ani în urmă, de la naşa sa care era vrăjitoare, o cutie ce provenea de pe insula cea de mult dispărută, Atlantida, cutie care conţinea un praf fin si uscat, praf din care el a confecţionat inele galbene, inele pe care dacă le atingeai ajungeai în altă lume, precum şi inele verzi, care aveau menirea de a te aduce înapoi. Bătrânul însă nu a avut curajul de a testa el inelele vrăjite, testându-le puterea doar cu cobai, iar acum încercând o nouă experienţă prin intermediul lui Polly. Unchiul Andrew le-a întins celor doi copii o capcană, trimiţând-o pe Polly în altă lume, însă fără să îi dea şi un inel verde cu care să vină înapoi. Astfel pentru a-şi salva prietena, Digory se vede nevoit să ia două inele verzi şi să plece după Polly. O dată atins inelul galben, Digory porneşte pe urmele prietenei sale, şi are surpriza de a se trezi la marginea unui ochi de apă, în mijlocul unei păduri minunate, pădure în care pe lângă ochiul de apă din care ieşise Digory, mai existau vreo douăsprezece la fel.  Aici îşi regăseşte prietena, pe Polly, şi împreună ei cercetează împrejurimile. Cei doi ajung la concluzia că celelalte ochiuri de apă sunt porţi spre alte lumi. Ei hotărăsc să vadă dacă inelele verzi îi pot aduce înapoi în lumea lor, după care să se întoarcă şi să viziteze şi alte lumi. Zis şi făcut, îşi pun inelele verzi, sar în ochiul de apă prin care au venit, şi în momentul în care realizează că se apropie de Londra, văzând acoperişurile caselor în care locuiau, schimbă inelele întorcându-se înapoi în pădurea vrăjită. După ce au însemnat ochiul de apă prin care se puteau întoarce acasă, cei doi copii îşi încep marea aventură pornind în explorarea altor lumi cu ajutorul puterii inelelor . Dacă doriţi să călătoriţi împreună cu Polly si Digory spre alte ţinuturi, să o cunoşteţi pe Regina cea rea care îşi omorâse toţi supuşi, şi care apoi a vrut să facă din Pământ regatul ei, dar şi dacă doriţi să vizitaţi ţinutul de basm al Narniei plin de soare, copaci, flori şi animale şi să faceţi cunoştinţă cu leul Aslan, vă recomand, cu multă căldură, să citiţi această minunată carte...

O seară deosebită...


  Recent a avut loc un eveniment deosebit  pentru viaţa culturală orădeană şi mai ales pentru iubitorii genului vocal-simfonic, gazda fiind Bazilica Romano-Catolică din Oradea. Este vorba de concertul "Petite Messe Solennelle", de Gioacchino Rossini, unde, alături de filarmonica şi corul orădean, soliştii şi dirijorul deja consacraţi, şi-a dat concursul Corul Caerdydd, din Cardiff, Ţara Galilor, condus de Gawer Owen. Neobişnuit este faptul că la Oradea s-a cântat în premieră absolută pentru România varianta orchestrală a acestei minunate lucrări sacre. Conducerea muzicală a aparţinut tânărului  dirijor clujean Cristian Sandu. Organistul Kristofi Janos a interpretat partiturile Messei solemne la orga impresionantă a bazilicii, ce datează din anul 1780, fiind dăruită catedralei de împărăteasa Maria Tereza a Austriei. Soliştii concertului au fost: Yolanda Covacinschi  - soprană,  Veress Orsolya – mezzosoprană,  Cristian Mogoşan - tenor şi orădeanul Florin Estefan - bariton.  Din 1863, când a fost compusă, "La Petite Messe Solennelle", un adevărat testament muzical al lui Rossini, nu a fost cântată niciodată în România. La vârsta de 75 de ani, la mai mult de 30 de ani de la pensionarea sa oficială, Rossini a compus lucrarea pentru patru solişti (soprano, alto, tenor, bas), cor mixt, două piane şi armoniu, la comanda contelui Pillet-Will, pentru soţia sa, contesa Louise.

Aducere aminte...


În 1 noiembrie am sărbătorit Ziua morţilor. De fapt, este prea mult spus „sărbătorit”. A fost mai degrabă o aducere aminte a lor. Nu am făcut nici o rugăciune acolo  sau poate am făcut, în tăcerea inimii mele. Ştiu că bunicii şi tata  sunt în braţul Domnului. Am pus doar flori. Şi mi-am amintit de trecerea timpului,  de efemeritatea noastră şi cum ne legăm inimile unii de alţii... Şi încă le simt lipsa... Dar să-i lăsăm în urmă!  Au rămas cei vii, la ei vreau să mă gândesc...