Final de carte: Cronicile din Narnia


Am încheiat de recitit zilele trecute,  întreg ciclul Cronicilor din Narnia.  A fost o poveste plină de imaginaţie şi de valori. Dar, în mod evident, nu are profunzimea operei lui Tolkien, la care mă voi reîntoarce altadată. C.S. Lewis a scris o poveste pentru copii în speranţa că ea se va adresa copiilor de toate vârstele şi copilului din cititorul adult.

Lucy şi Susan, Peter şi Edmond Pevensie sunt numiţi fiii lui Adam şi fiicele Evei – ei fiind  prototipuri ale oricărui copil. Cea mai mică, Lucy, este copilul inocent care descoperă Narnia. Edmond este trădătorul. Susan este vocea raţiunii (ceea ce nu este suficient în Narnia). Peter, cel mai mare dintre ei şi cel mai responsabil, devine cavalerul care conduce lupta. Împreună, incluzându-l şi pe Edmond, ei înfrâng puterile răului şi iarna veşnică, figurată de Zâna cea Albă şi de slujitorii ei. ( a doua carte a ciclului Narnia)

Lewis nu numai că a fost un creştin convins, el a încercat să găsească mijloace literare pentru a transmite sensurile Evangheliei. Prin modul lui de a gândi, el a imprimat poveştile sale cu referinţe creştine. Unii poate nu le vor recunoaşte, dar vor aprecia valorile pe care povestea le transmite. Creştinii vor recunoaşte trimiterile (mai ales în personajul nobilului leu, Aslan, a morţii sale sacrificiale şi a învierii lui) şi vor face legătura uşor cu conţinutul credinţei lor. Noua Narnie din final este "un cer nou şi un pământ nou...". 

C.S. Lewis a scris Cronicile din Narnia într-o perioadă în care genul fantasy înflorea. La jumătatea secolului trecut, scriitori precum Lewis, Tolkien sau Williams se întâlneau într-un mic bar din Oxford, formând grupul care avea să rămână cunoscut drept „The Inklings”. Toţi împărtăşeau o dragoste pentru folclor şi mitologie, iar aici a fost citită şi o versiune timpurie din Stăpânul Inelelor.