Fără titlu...


În 27 martie se împlinesc doi ani de când tatăl meu a murit. Uneori timpurile par îndepărtate. Alteori însă, amintirile mă năpădesc cu atâta forţă încât simt că mă fac fărâme de durere. Am fost primul său copil, apoi au urmat fraţii mei, Călin şi Sebastian. Tata a fost blând şi bun. Avea ochii albaştri. Îi plăcea să ne spună că ne iubeşte şi că e mândru de noi... Într-un final trupul său a obosit. Şi Dumnezeu a hotărât să-l ia acasă. Şi tot Dumnezeu a fost cel care ne-a alinat durerea. Pentru că în urma sa a rămas un gol imens, pe care atunci nu am ştiut cum să-l umplem. Dar cu timpul fiecare dintre noi a mai făcut un pas în faţă...
„Acum, deci, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1Cor.13:13)

Niciun comentariu: