EXCALIBRIUS

Ring I, II, Koji Suzuki

2012-02-14T21:07:00.003+02:00

Sunt convinsă că cei mai mulţi dintre voi consideraţi că este destul de dificil să fi speriat de o carte. Într-o anumită măsură, televiziunea bate cărţile, atunci când vorbim despre frică. Este mai uşor de creat tensiune şi suspans cu elemente vizuale şi fonetice. Este, de asemenea, mult mai uşor de a obţine un succes ieftin, prin clipirea unei imagini sau folosind un zgomot puternic.

Există câteva cărţi, chiar şi în cadrul genului horror, care se pot lăuda că sunt cu adevărat înfricoşătoare. În această categorie intră cartea „Ring”, scrisă de japonezul Koji Suzuki. Este una dintre acele cărţi care te fac în mod simultan să-ţi doreşti să o arunci, să o încui într-o cutie, să o îngropi în curtea din spatele casei, şi în acelaşi timp, te obligă în mod inexorabil, să-ţi doreşti să o citeşti până la capăt, cuvânt cu cuvânt.

Cititorii pot fi familiarizaţi cu filmul japonez foarte înfiorător cu acelaşi nume, bazat pe carte. Poate cunoaşteţi remake-ul american numit „Ring”, care a încercat să copieze filmul japonez folosind actori americani. Totuşi versiunea japoneză este favorită şi recomandată pentru cei care doresc să treacă peste lectură. Cartea este altceva, însă. Chiar şi după ce aţi văzut filmele, veţi simţi tensiunea palpabil. Groază te prinde în mod inevitabil.

Fără a intra prea mult în detalii, în cartea „Ring” este vorba despre un grup de studenţi japonezi care descoperă o casetă video. Banda video este umplută cu imagini hidoase şi sunete ciudate. O avertizare cumplită este prezentată la sfârşitul filmului de scurt metraj. În cazul în care privitorul nu dă filmul altcuiva pentru a fi vizionat, înainte de sfârşitul a şapte zile, acesta va muri. Desigur, trebuie să fie o glumă, nu? Singura modalitate de a afla este să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă la sfârşitul săptămânii.

"Ring" este una dintre acele cărţi pe care trebuie să le citiţi o dată în viaţă. Probabil nu veţi mai dori să o recitiţi cel puţin pentru câţiva ani buni. Dacă vreţi o provocare alegeţi-vă „Ring”!

...din poveşti...

2012-01-19T22:17:00.001+02:00

"Într-un târziu, Frodo reuși cu greu să vorbească și se miră singur de vorbele pe care le rostea, ca și cum o altă voință s-ar fi folosit de vocea lui firavă:
- O să iau eu Inelul, cu toate că nu cunosc drumul."

Stăpânul inelelor, volumul Frăţia inelului, de J.R.R. Tolkien.

Rubinul din fum, seria Sally Lockhart, de Philip Pullman

2012-01-16T22:59:00.001+02:00

Azi vreau să arunc o privire asupra unuia dintre cei mai buni autori de mistere pentru tinerii cititori, Philip Pullman. Voi începe cu prima sa carte, „Rubinul din fum”. Cartea a fost publicată pentru prima dată în Statele Unite în 1987. Cu această carte, Philip Pullman, un fost învăţător, s-a lansat în cariera de scriitor pentru copii şi adulţi tineri. La câţiva ani după ce a apărut „Misterele Sally Lockhart” , Pullman a devenit celebru pe plan internaţional pentru seria „Materia întunecată”, care a început cu „Busola de aur” şi mai târziu a fost adaptat într-un film.

În această carte, Pullman nu explorează religia sau teologia sau orice alt aspect grav; el foloseşte pur şi simplu darurile sale pentru a ne spune o poveste. Acţiunea cărţii este stabilită în Londra victoriană, cu aleile sale întunecate, sărăcia, criminalitatea şi lumea interlopă. Sally Lockhart, care crede că a devenit orfană doar la şaisprezece ani, apare la biroul unde a lucrat răposatul ei tată. Aici întreabă despre o scrisoare pe care a primit-o şi care conţine nişte cuvinte misterioase. Când ea menţionează fraza "cele şapte binecuvântări", Dl Higgs, un lucrător de birou moare pe loc. Deci căutarea lui Sally începe - pentru a-l găsi pe Dl Marshbanks, de asemenea, menţionat în scrisoare, şi în cele din urmă ajunge să pornească în căutarea unui rubin de valoare. Povestea atinge chiar problema consumului de opiu, comerţul cu Marea Britanie în Extremul Orient, dezvoltarea fotografiei, şi ritmul de viaţă în Londra pentru cei cu resurse puţine.

Deşi nu este complet, Pullman evocă lumea lui Sherlock Holmes, în aşa fel încât aproape că cititorii aşteaptă ca el să-şi facă apariţia. Dar Sally, ca eroină de poveste, nu are nevoie ca eroul cunoscut să apară. Cu ingeniozitate, curaj, şi cu ajutorul unor oameni care au devenit prietenii ei de-a lungul drumului, ea localizează rubinul şi scoate la iveală crimele din trecut. Şi, ce e şi mai bine, ea primeşte suficienţi bani în cele din urmă ca să-şi înfiinţeze propria firmă de consultanţă. Aceasta însă o vom afla în povestea viitoare, „Umbra din Nord”.

Ideal pentru cei între zece şi paisprezece ani, precum şi pentru adulţi, cartea demonstrează punctele forte ale lui Pullman ca scriitor. Chiar dacă e prima sa carte, el ţese cu măiestrie un complot complex şi interesant, care-l învăluie pe cititor în mister şi suspans.
Cred că lui Sir Arthur Conan Doyle însuşi i-ar place să citească „Rubinul din fum”.

fragment: Naşterea Domnului Isus Hristos

2011-12-11T22:46:00.003+02:00

Dumnezeu face o promisiune

În vremuri îndepărtate, trăia la curtea unui rege un om. El se numea Isaia. Isaia era un om bun şi drept pe care Dumnezeu îl iubea. De aceea, Dumnezeu l-a folosit de multe ori pentru a vorbi poporului său. În acest fel, Dumnezeu îi spunea cum să-l sfătuiască pe rege. Ahaz, căci acesta era numele regelui, era un rege tânăr. Nu-i plăcea să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru că era tare mândru. El era rege peste regatul Iuda.

Într-o zi, pe când stătea liniştit în palatul său, a ajuns la urechile sale vestea că doi împăraţi mari şi puternici vor să cucerească ţara lui. Ahaz, fără să-l cheme pe Isaia şi să aştepte sfatul lui, a trimis ca dar aur şi argint unui alt împărat, mult mai puternic pentru a-l îndupleca să lupte alături de el. Lui Ahaz i-a fost teamă, şi cu el toţi locuitorii regatului Iuda au tremurat în faţa invaziei celor doi împăraţi.

Însă Dumnezeu nu a uitat de Ahaz şi de poporul său, cu toate că ei l-au uitat pe Dumnezeu.

Isaia vorbea tot timpul cu Dumnezeu. El ştia când Ahaz era ascultător sau când făcea ce credea el mai bine. În acest fel, Dumnezeu îl trimise pe Isaia în faţa lui Ahaz cu un mesaj: „Nu te teme de nimic!”. Şi totuşi, Ahaz, deosebit de mândru, nu a ascultat de Dumnezeu. Atunci Isaia, întristat de neascultarea lui Ahaz îl ceartă:

-Rege Ahaz, nu mai fii atât de mândru şi de neascultător. Totuşi, să ştii că Dumnezeu nu va uita de noi şi ne promite că ne va trimite un salvator. Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun următoarele cuvinte: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel”. Apoi Isaia a plecat de la rege.

Deşi ştim că Ahaz a mai trăit mulţi ani ca rege, noi nu vom mai pomeni nimic despre el, pentru că de acum încolo vom aştepta ca Dumnezeu să-şi îndeplinească promisiunea. Şi aceasta se va întâmpla mult mai târziu, peste câteva sute de ani...

Autor Ioana Blaga

Fragmentul face parte din volumul Povestea naşterii Domnului Isus Hristos.
Cartea va apare la Editura Făclia Oradea.

Toate drepturile aparţin autorului şi editurii.

Fără titlu...

2011-11-18T13:15:00.001+02:00

Cineva m-a acuzat zilele trecute că nu aș fi suficient de determinată. S-a referit la o acțiune pe care am început-o de o vreme și pe care am oprit-o, din motive care nu depind de mine.
De ce trebuie mereu și mereu să trăim în umbra a ceea ce cred alții despre noi?...
Altă lecție de viață.

Toamna în Oradea...

2011-11-05T20:03:00.000+02:00

...din poveşti...

2011-11-04T00:03:00.000+02:00

..."-Nici măcar să vezi frumosul Lothlorien? întrebă Haldir. Aşa e, lumea e plină de pericole şi multe locuri întunecate se află în ea; dar tot mai este frumuseţe, şi o fi ea dragostea amestecată cu suferinţă peste tot pe pământ, numai că tot dragostea pare să fie mai puternică."...

"Frăţia inelului": prima parte a trilogiei "Stăpânul inelelor" - J.R.R. Tolkien.

Viaţă...

2011-10-31T23:42:00.000+02:00

Ce poţi să-i spui unuia care zice că s-a săturat de viaţă? Că i s-a acrit de toate?
Că-l iubeşte Dumnezeu? Că are preţ în ochii Săi? Că viaţa lui e cunoscută de Dumnezeu dinainte de a se naşte? Fiţi siguri că în primă fază nu dă doi bani pe asta. E mult prea egoist. I s-a acrit de tot, înţelegeţi?
Ce poţi să-i spui?...
Stau lângă el şi-l ascult. Abia după ce trece de faza asta pot veni cu Dumnezeu. Încolo nu mai e treaba mea...

...din poveşti...

2011-10-22T23:04:00.002+03:00

„– (…) Căci, dacă mă gândesc bine, ne aflăm în aceeaşi poveste. Ea continuă. Oare marile poveşti nu se sfârşesc niciodată?
- Nu, ca poveşti nu se sfârşesc, zise Frodo. Dar cei din cuprinsul lor vin şi pleacă, atunci când îşi termină rolul. Şi-al nostru o să se sfârşească, mai devreme sau mai târziu.
- Atunci, o să putem şi noi să ne tragem sufletul şi să dormim, spuse Sam, râzând amar. Căci eu chiar asta vroiam să zic, domnu’ Frodo, să mă odihnesc, să dorm şi să mă trezesc dimineaţa ca să lucrez în grădină. Mă tem că la asta mi-e gândul mereu. Planurile mari şi însemnate nu-s de mine. Totuşi, oare-om fi vreodată şi noi puşi în cântări şi în poveşti?
Bineînţeles, ne aflăm într-o poveste. Dar eu mă întreb dacă ea va fi pusă în vorbe; ştiţi dumneavoastră, ca să fie povestită la gura sobei sau citită dintr-o carte mare, scrisă cu litere roşii şi negre, peste ani şi ani. Iar oamenii să spună: “Ia s-auzim despre cum a fost Frodo şi Inelul!” Şi apoi: “Da, asta-i una dintre poveştile cele mai frumoase. Frodo a fost foarte viteaz, nu-i aşa, tată?”. “Da, băiete, cel mai vestit dintre hobbiţi; şi asta spune totul.”
- Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din tot sufletul.
Un asemenea râs nu mai răsunase prin locurile acelea de la venirea lui Sauron pe Pământul de Mijloc. Deodată, lui Sam i se păru că toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte se plecau peste ei. Dar Frodo nu le lua în seamă; râse iar.
- Ştii, Sam, zise el, când te-ascult mă bucur, de parcă povestea ar fi fost scrisă deja. Dar ai uitat unul dintre personajele importante: Sam cel Înţelept, inima cutezătoare. “Mai povesteşte-mi de Sam, tăticule! De ce nu scrie mai mult despre cum vorbea? E partea cea mai bună, mă face să râd. Iar Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam, nu-i aşa tăticule?”
- Domnu’ Frodo, zise Sam; acu’ nu se cade să vă bateţi joc. Eu am vorbit serios.
- Şi eu la fel, spuse Frodo. Şi eu la fel. Am cam luat-o razna. Tu şi cu mine, Sam, suntem încă înţepeniţi în cel mai rău loc din poveste şi nu m-aş mira ca la partea aceasta să se zică: „Închide cartea, tăticule; nu vrem să mai citeşti.”
- Poate, spuse Sam; dar eu, unu’, n-aş zice una ca asta. Din marile poveşti fac parte tot felul de fapte duse la bun sfârşit.”

("Cele doua turnuri": a doua parte a trilogiei "Stăpânul inelelor", Bucureşti, Editura RAO, 2000, pp. 402-403).

Invenţia lui Hugo Cabret, de Brian Selznick

2011-10-21T20:44:00.003+03:00

Anul 1931. Hugo Cabret este un băiat orfan, care locuieşte în spatele zidurilor unei staţii de tren din Paris şi lucrează ca ucenic la unchiul său care se ocupă de ceasul gării. Atunci când unchiul său lipseşte, Hugo nu are de ales decât să aibă grijă ca ceasul să-şi păstreze ritmul, pretinzând că unchiul său este acolo. În acest fel Hugo are cel puţin un loc în care să trăiască.

Viaţa lui Hugo este grea, şi cea mai mare parte a zilei o petrece lângă lucrurile de valoare ale tatălui său: un robot rupt, numit automat, salvat de tatăl său dintr-un muzeu vechi şi un mic jurnal care conţine informaţii despre cum poate fi reparat robotul. Hugo consideră că odată reparat, robotul îi va dezvălui un mesaj de la tatăl său. Toate visele lui Hugo se bazează pe această speranţă. De aceea, pentru a-l repara el fură bucăţi mici de metale şi arcuri de la micul magazin de jucării din gară. Până la urmă el sfârşeşte să fie prins în flagrant de proprietarul magazinului. De aici se va forma o relaţie specială care-i va schimba viaţa pentru totdeauna, după ce va afla cine este cu adevărat acest om.

„Invenţia lui Hugo Cabret” este o altfel de carte, deoarece printre cele 533 de pagini, 284 conţin imagini (ilustraţii originale, precum şi fotografii reale din anii 1930). Dar nu pot spune că este o carte ilustrată şi nici un roman grafic. Imaginile spun o parte din poveste, deşi una tăcută. În acest sens imaginile nu sunt complementare, ci sunt esenţiale. Fără ele povestea nu există.

Dar mai mult decât povestea unui băiat, este o poveste despre cinema, inspirat din viaţa şi opera lui Georges Melies, despre începuturile cinematografiei şi modul magic în care s-a întâmplat aceasta. Ilustraţiile sunt ca un film mut şi mi-a plăcut în mod deosebit acest aspect al cărţii.

Caracterele sunt simpatice, dar nu foarte bine dezvoltate. Deşi mi-a plăcut povestea, mi-au plăcut şi personajele fără a mă îndrăgosti însă de ele. Nu cred că scopul unei cărţi pentru copii este să ne facă să iubim personajele, ci mai degrabă să ne capteze atenţia (adult sau copil), în aşa fel încât cititorul să fie conectat cu personajele şi cu soarta lor.

(ilustraţii din biblioteca personală)

Recensământ

2011-10-21T18:02:00.001+03:00

Azi am răspuns la întrebările puse de recenzor. Cu stupoare am aflat că răspunsurile de la întrebările legate de etnie şi religie nu sunt obligatorii. De fapt, recenzorul ar fi trecut peste aceste întrebări dacă eu nu i-aş fi adus aminte...

Mary Blair

2011-10-21T01:03:00.000+03:00

În activitatea mea de autor de carte pentru copii ilustraţia are un loc deosebit de important. Uneori cuvintele nu sunt suficiente, de aceea o ilustraţie bine făcută poate face mai mult decât o mie de cuvinte. Toţi suntem entuziasmaţi când ne amintim de animaţiile făcute de casa de filme Walt Disney. Puţini sunt cei care ştiu într-adevăr ce muncă enormă se ascunde în spatele desenelor. Câte ore de stat pe gânduri, schiţe aruncate la gunoi, desene reuşite sau mai puţin reuşite... Despre toate acestea ar putea vorbi (sau scrie) numai un ilustrator.
Dar să revenim...

Azi se sărbătoresc 100 de ani de la naşterea ilustratoarei Mary Blair. Mai sus aveţi o ilustraţie făcută de domnia sa pentru filmul Cinderella...
(sursa ilustraţiei: internet)

Domeniul de la Kerguehennec

2011-10-20T22:36:00.000+03:00

august 2011, Franţa, Bretagne...

Pe coasta Atlanticului...

2011-10-20T22:26:00.000+03:00

august 2011, Franţa, Bretagne...

Castelul Suscinio...

2011-10-20T22:18:00.000+03:00

august 2011, Franţa

Castelul Josselin...

2011-10-20T22:13:00.000+03:00

august 2011, Franţa

Megaliţii de la Carnac, un sit neolitic exceptional...

2011-10-20T22:09:00.001+03:00

august 2011

Apus de soare în Saint Cado...

2011-10-20T22:04:00.001+03:00

Bretagne

Meurisier

2011-10-20T21:54:00.002+03:00

Saint Ettienne Belevue, 2011, Franţa

Lyon...

2011-10-20T21:48:00.001+03:00

august 2011

...Lyonul vechi, cel roman, a fost construit în jurul abaţiei Fouvriere, care se afla pe culmea unui deal. Cu timpul s-a extins spre vale. Totul este în pantă. Aşa că azi am urcat şi coborât scări în căutarea unor cât mai bune privelişti ale oraşului. Ce să mai spun de căldura care s-a abătut asupra Lyonului azi! Suntem frânţi de oboseală! Dar asta nu ne-a împiedicat să vizităm parcul Tete D`or, unde lyonezii au o grădină zoologică şi o grădină botanică. Am insistat asupra plantelor carnivore! E un loc excelent pentru promenadă, alergat, familie, îndrăgostiţi, copii... tot ce vrei. Tete D`Or are o istorie interesantă. Se pare că a fost cândva, cu mai bine de un secol în urmă, proprietatea unui aristocrat care a lăsat prin testament primăriei Lyonului tot domeniul pentru a fi dat în folosinţa lyonezilor, fără a i se permite cuiva să intervină asupra vegetaţiei şi florei, în afară desigur de îmbunătăţiri. Asta a fost se pare ultima zi în Lyon, în această seară mergem în rezervaţia naturală Du Pillat. Ah, da, azi am fost cu funicularul, un mijloc de transport pe şine care trece pe sub clădiri sau peste clădiri, depinde de rută.
Mai sus o fotografie a porţii parcului Tete D or şi fraţii mei într-o mică pauză.

Prima zi în Lyon...

2011-10-20T21:30:00.001+03:00

august 2011

...Călin ne-a purtat aproape prin tot Lyonul. E un oraş frumos, vechi şi modern deopotrivă; am văzut amfiteatrul roman, basilica Fourvriere, catedrala Saint Jean şi cartierul Saint Jean din perioada renaşterii. Lyon este un oraş care face parte din patrimoniul Unesco. La ora actuală francezii sunt plecaţi în concedii, dar terasele sunt pline. Nu am văzut niciodată atâtea restaurante la un loc, pe bună dreptate este numit Lyon capitala gastronomică a Franţei. Ah, da, am fost şi la Part Dieu, cartier şi centru comercial. De fapt Sebi îşi admiră noua jucărie, un netbook. Şi acum abia aşteptăm să mâncam ce ne prepară Călin....

Seria Publius Aurelius Statius, scrisă de autoarea Danila Comastri Montanari

2011-10-20T20:59:00.000+03:00

Am descoperit săptămânile trecute în rafturile bibliotecii o autoare publicată în România, în anul 2004 la Editura Allfa, Danila Comastri Montanari. Este autoare de origine italiană, creatoarea lui Publius Aurelius Statius, detectiv cu voie sau fără voie. Danila Comastri Montanari, bazându-se pe cunoştinţe solide de istorie şi civilizaţie ne prezintă un tablou realist a Romei antice.

Contextul cărţilor este imperiul roman al împăratului Claudius. Putem spune că autoarea nu beneficiază de artificiile şi descoperile ştiinţei în materie de munca de detectiv (lista apelurilor telefonice, camera de supraveghere, analiza conţinutului stomacului victimei, ADN).

Publius Aurelius Statius este un aristocrat, prieten al împăratului Claudius, membru al Senatului (ceea ce îi deschide uşi) în vârstă de 40 de ani. Cu o avere uriaşă şi fără nici un moştenitor, ducând o viaţă liniştită în locuinţa sa, un „domus” uriaş cu peste 100 de sclavi, nu ezită atunci când o anchetă îi trezeşte interesul. Asta nu-l împiedică să mai mituiască uneori sau să se deghizeze ocazional pentru anchetele sale. Personajul ne plimbă prin toate colţurile Romei imperiale: bănci, sedii ale cămătarilor, birouri de afaceri, dar si vile luxoase; artizani, comercianţi, sclavi, librari, foşti soldaţi, gladiatori.

Eroul acestei serii are un caracter mai particular: seducător incorigibil, leneş, nu-i place să fie contrazis, curios, el poate fi acuzat că duce o viaţă cu totul perfectă. Într-adevăr, are o mulţime de bani şi scopul său în viaţă este pur şi simplu să trăiască. Dar, are o inimă mare şi nu ezită să-i ajute pe alţii. Ne putem ataşa repede de el. Cu un ascuţit simţ al justiţiei şi al aventurii Aurelius este hotărât să facă dreptate cu orice pret, căci o moarte suspectă nu poate fi acoperită de tăcere.

Este înconjurat de secretarul său grec, Castor, mai mult hoţ decât orice altceva, şi de Paris, intendentul său. Amândoi sunt foşti sclavi eliberaţi de Aurelius dar au rămas în slujba acestuia. Castor, deşi ameninţă uneori că este gata să plece din „domus”, totuşi recunoaşte că s-ar plictisi fără stăpânul său! Un adevărat Scapin, reuşeşte întotdeauna să-l uşureze pe stăpânul său de aur... Îmi place de asemenea Pomponia, cea mai bună prietenă a lui Aurelius, mereu avidă şi la curent cu toate bârfele din Roma, escapadele amoroase ale împărătesei Messalina fiind subiectul principal.

Anchetele sunt bine organizate cu o multitudine de personaje suspecte, reduse în final la singurul vinovat. În fiecare volum sunt încorporate mai multe poveşti. Castor şi Paris sunt o pereche bună de anchetatori. Ritmul acţiunii este bine susţinut, nici un timp mort şi mult dinamism.

În anexa fiecarei cărti, autoarea ne dă o hartă a Romei, planul casei lui Aurelius, un index al personajelor şi un index de termeni latini.

Volume apărute în limba română:

Parce sepulto, Mors tua, In corpore sano, Cave canem, Morituri te salutant, Spes, ultima dea şi Cui prodest?

sursa fotografiei: www.diciemme.eu

Expoziţia de desene Corabia Copiilor

2011-09-05T17:35:00.004+03:00

Câteva fotografii din cadrul expoziţiei.

Expoziţie de desene Corabia Copiilor

2011-06-28T11:40:00.005+03:00

Corabia Copiilor nr.6

2011-06-28T11:38:00.001+03:00

Corabia Copiilor nr.5

2011-03-06T23:07:00.003+02:00

Am ajuns la numărul 5 al revistei Corabia Copiilor. Facem paşi mici, dar siguri...

În curând, va fi învinsă iarna

2011-02-15T00:25:00.002+02:00

poezie de Walt Whitman

În curând, va fi învinsă iarna;
În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute
şi topite. Încă puţin
Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate
muşuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă
de frumuseţea naturii
Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră…
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.

"From time to time"

2011-02-02T00:57:00.009+02:00

Scriitorul şi actorul Julian Fellowes a debutat în anul 2009 ca şi regizor, cu fantezia pentru copii ”From time to time” ( „Întoarcere în trecut”). Filmul este bazat pe romanul „Chimneys of Green Knowe"al scriitoarei Lucy M. Boston, roman care a apărut în anul 1954. Atmosfera plină de snobism, relaţiile de familie, trecerea într-o epocă plină de strălucire sunt temele care străbat filmul. Dar în mod definitoriu este un film de familie.

În ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, în preajma Crăciunului, Tolly,un băiat de 13 ani din Manchester, interpretat de Axel Etel, este trimis să stea în vechiul conac de la ţară care aparţinuse strămoşilor săi în trecut şi acum bunicii sale, Oldknow Linnet, oarecum înstrăinată de familie. Ne întâlnim cu o austeră dar amabilă Maggie Smith; deşi cu o mare antipatie pentru mama lui Tolly totuşi cu o mare dragoste pentru Tolly. Tatăl băiatului este dat dispărut în război. Totuşi Tolly plin de speranţă aşteaptă veşti bune, în timp ce mama lui este în Londra, căutând şi aşteptând informaţii despre tatăl său. Tolly ştie că bunica lui a acceptat cu greu căsătoria fiului său cu o femeie din clasa socială de mijloc.

Tolly începe să vadă şi să participe la scene din trecutul conacului. Concret, începe să vadă fantomele strămoşilor săi din perioada Regency. Unele dintre îl pot vedea pe el. Se întâlneşte cu Susan, o fetiţă oarbă, cu fratele ei, tiranul Sefton şi mama acestora, Maria, plictisită şi obsedată de bani. Toţi sunt prinşi în mijlocul unui incendiu care are loc într-o aripă a conacului, sunt salvaţi, dar bijuteriile familiei sunt furate. În viaţa reală, uneori plictisit de aşteptare dar şi aţâţat de evenimentele din trecut, Tolly începe să hoinărească şi să pună întrebări legate de istoria familiei. Bunica, bucătăreasa şi grădinarul, ocupaţi cu pregătirile de Crăciun, găsesc totuşi timpul necesar să-i răspundă lui Tolly. În felul acesta, bunica, deşi tristă că e nevoită să vândă conacul datorită costurilor mari de întreţinere, se bucură de prezenţa lui Tolly. Trecerile în trecut au loc pe neaşteptate. Tolly este luat prin surprindere de fiecare dată, la fel şi spectatorul. Ajutat de Susan, Tolly reuşeşte să dea de urma bijuteriilor furate şi ascunse într-un horn al conacului. Bucuria că nu mai sunt nevoiţi să vândă conacul este umbrită de veştile primite despre tatăl său.

Deşi filmul se încheie cu o notă sumbră, rămâne strălucitor şi fantastic deopotrivă. Atmosfera misterioasă actuală a conacului amestecat cu glamour-ul vieţii din trecut, prezenţa actriţei Maggie Smith şi a actorului adolescent Axel Etel îl fac un film deosebit.

Mie mi-a plăcut! Vă recomand şi vouă!

Tăcere...

2011-01-12T02:22:00.002+02:00

Va veni vremea când vom culege ce am semănat...

2010

2010-12-31T23:06:00.004+02:00

Anul 2010 a fost un an frumos, deşi uneori presărat cu perioade grele. Însă în Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune am găsit liniştea şi pacea de care am avut nevoie. Din toate am învăţat câte ceva. În mod deosebit faptul că „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu”!

În 1 iunie am lansat revista Corabia Copiilor. Mulţumesc tuturor celor care se implică în acest proiect, mai ales oamenilor minunaţi care alcătuiesc echipa Corabia Copiilor. În mod special vreau să mulţumesc celor care au în rugăciunile lor acest proiect. Financiar datorăm mulţumiri Societăţii Biblice din România. Nu ştiu ce va fi în anul 2011, ştiu însă că soarta noastră e în mâna lui Dumnezeu!

În luna august am vizitat trei insule frumoase din Grecia, şi m-am bucurat de un timp frumos petrecut cu familia mea. Am în jurul meu câteva prietene minunate, cărora vreau să le ofer toată dragostea şi sprijinul meu.

Pentru anul 2011, am decis să-mi las visurile în mâna lui Dumnezeu, pentru că El face orice lucru frumos la vremea lui.

Mare Dumnezeu avem! A Lui să fie toată lauda!

...

2010-12-25T22:53:00.003+02:00

Vă doresc tuturor sărbători fericite şi un an binecuvântat de Dumnezeu!

Plăcinta e dulce la sfârşit

2010-12-08T16:45:00.005+02:00

Copiii detectivi, deşi nu foarte mulţi, nu sunt o noutate în literatura poliţistă. M-am oprit asupra cărţii lui Alan Bradley, mai puţin cunoscut pe la noi, „Plăcinta e dulce la sfârşit”. Personajul principal este o fetiţă de 11 ani, Flavia de Luce, expertă în otrăvuri şi egalând inteligenţa lui Hercule Poirot.

În Anglia anului 1950, în Buckshaw, reşedinţa dărăpănată a familiei de Luce, au loc două evenimente care distrag atenţia Flaviei de a se răzbuna pe cele două surori mai în vărstă, Ophelia şi Daphne, pentru că au închis-o într-un dulap. În primul rând, Flavia descoperă corpul unei păsări moarte care ţine în cioc un timbru vechi. Apoi, ea găseşte un al doilea corp, un bărbat cu părul roşu de această dată, în grădina cu castraveţi. Aşa începe Alan Bradley acţiunea cărţii sale. Acesta este un roman de debut la ... 70 de ani. Desigur, Alan Bradley nu este la începutul carierei de scriitor, el a scris numeroase poveşti pentru copii, publicate în reviste. El este cel care are o teorie controversată, şi anume că Sherlock Holmes ar fi fost o femeie...

Când tatăl ei devine suspect în uciderea lui Horace Bonepenny, omul al cărui cadavru Flavia îl descoperise între castraveţi, aceasta hotărăşte că nu are de făcut altceva decât să-l descopere pe adevăratul criminal. Flavia, pedalând bicicleta numită de ea Gladys, îşi începe investigaţia în biblioteca micului orăşel Bishop’s Lacey. Acolo găseşte o poveste dintr-un ziar din anul 1920 care detaliază sinuciderea suspectă a lui Grenville Twining, pedagog într-un internat şcolar, unde, coincidenţă sau nu, era elev şi tatăl Flaviei. Grenville Twining s-a sinucis aruncându-se din turnul-ceas al şcolii. Mai târziu Flavia şi Gladys pornesc spre Greyminster School, unde Flavia descoperă noi indicii într-o crimă veche.

Cartea se axează pe un singur narator, Flavia Sabrina de Luce. Obiectivul principal al fetiţei este chimia, dar după cum susţine ea: „Pasiunea mea este în special otrava”. Ea îşi desfăşoară activitatea de chimistă în vechiul laborator din secolul al XIX-lea al strămoşului ei, Tarquin de Luce.

Chiar dacă Flavia este naratorul, totuşi autorul îi permite colonelului de Luce, tatăl fetiţei, să-şi asume acest rol pentru trei capitole, în care colonelul povesteşte Flaviei despre evenimentele care au dus la moartea lui Twining. Colonelul este portretizat ca un taciturn, izolat de fetele lui, un om care prezintă mai mult interes colectării de timbre decât fetelor sale.

Un roman plin de umor, cu o atmosferă englezească... Nu vă rămâne decât să citiţi, iar mie să aştept următoarea carte. Acest prim volum, recunosc, m-a fermecat doar văzându-l pe raftul librăriei...

Echipajul Corabiei Copiilor

2010-11-20T00:31:00.006+02:00

A ieşit în larg numărul 3 al revistei Corabia Copiilor.
Azi voi face un lucru mai neobişnuit. Vreau să "vorbesc" despre cei care scriu revista. De obicei în astfel de lucruri se vede doar sigla celui care investeşte banii. Nu că ar fi vreun rău în asta. Sau poate da. Însă cei care stau în spate, care cred în ceea ce fac se văd mai puţin. Fiecare în parte are rolul său deosebit de important. Cei care scriu textele şi umplu paginile cu cuvânt. Ce ne-am face fără ilustratori? În cazul revistelor pentru copii ar fi ca şi cum n-am exista. Ei dau culoare cuvântului. Ah, da... tehnoredactorul. Atât de indispensabil, dar atât de puţin vizibil. Ce ne uneşte pe toţi? Dorinţa de a face un lucru cât mai bun. Şi credinţa că ceea ce facem este de folos!
Redactor-şef: Ioana Blaga
Redactori: Ana Popa - Actualitate, naraţiune
Emma Domuţa, Anatol Mihai - naraţiune
Bianca Balogh - consiliere
colaborator pastor Ghiţă Mocan
Ilustratori: Anita Capota, Alexandra Romancsak, Magda Mocan
Corectură: Mirabela Chişea
Tehnoredactare: Dorin Negruţ

Totul să fie spre lauda lui Dumnezeu!

To catch a thief...

2010-09-30T00:52:00.009+03:00

Ca o ieşire luminoasă din temele întunecate ale filmelor lui Alfred Hitchcock, To catch a thief este o comedie plină de extravaganţă despre o pisică hoaţă, care se joacă pe acoperişurile celor mai luxoase case din Riviera Franceză. Având ca protagonişti două dintre starurile preferate ale lui Hitchcock, Grace Kelly şi Cary Grant, filmul este scânteietor şi încântător.

John Robie (Grant) este un fost hoţ american de bijuterii, poreclit THE CAT, datorită felului de a acţiona urcându-se pe acoperişuri, retras acum din activitate, trăind liniştit într-o vilă din Riviera Franceză şi cultivând struguri. Din nefericire, un nou hoţ îşi face apariţia, furând bijuteriile doamnelor aflate pe Rivieră. Problema constă însă în faptul că hoţul imită perfect tehnica lui Robie. Vechii prieteni aflaţi pe insulă îl acuză şi nu trece mult timp până când poliţia începe să-l caute. Robie scapă de poliţie, dar cu ajutorul unui prieten începe să caute hoţul adevărat.

Acum este timpul să intre în scenă doamna Jessie Stevens împreună cu fiica sa, sofisticata Frances Stevens. Foarte bogate, însoţite de multe bijuterii, pe care însă refuză să le adăpostească în seiful hotelului. Urmează apoi un complot complicat şi uşor stupid, în care Robie joacă rolul unui tânăr american bogat, tânăra şi minunata Frances îl suspectează şi încearcă să-l seducă în acelaşi timp, vechii lui prieteni încearcă să-l înlăture, iar bijuteriile doamnei Jesse Stevens sunt furate. Toată acţiunea atinge apogeul în momentul demascării adevăratului hoţ, în timpul unui somptuos bal mascat.

Nu este greu să joci rolul unui hoţ, dar nu despre aceasta vorbim acum! Întregul film este un prilej de a-i lăsa pe Grant şi Kelly să arate stilaţi şi să fie antrenaţi într-o idilă uşor romantică. Cary Grant este extraordinar ca de obicei, plin de resurse şi de farmec. Grace Kelly este elegantă şi distantă, superbă, învăluită în rochii luxoase şi bijuterii strălucitoare. Este de neuitat!

Acesta nu este unul dintre cele mai de suces filme ale lui Alfred Hitchcock, dar este cel mai drăguţ dintre filmele sale, dacă îmi este permis să spun aşa. Regizat în 1955, To catch a thief este distractiv şi stilat, şi reprezintă un standard în istoria cinematografiei.

Psalmul 91

2010-09-29T10:55:00.004+03:00

Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui atotputernic, zice despre Domnul: "El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!"
Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei.

El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui!
Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua,
nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare.

O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.
Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi.
Pentru că zici: "Domnul este locul meu de adăpost!" şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău.

Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale;
şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.
Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi. –

"Fiindcă Mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu.

Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi.

Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea."

Toamnă...

2010-09-24T22:37:00.003+03:00

POEM, de Nichita Stănescu

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-as săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?

Alonissos...

2010-09-08T00:01:00.006+03:00

M-am reintors zilele trecute din vacanţa petrecută în insula Alonissos, Grecia. Un alt tărâm, o altă lume... Întâlnirea cu familia a fost frumoasă şi necesară. Trecerea de la temperaturile calme ale României la temperaturile extreme de peste 40 de grade ale Greciei a fost destul de dificilă. Drumul a fost greu, de aceea cu atât mai mult mi-am dorit să ajung la destinaţie.

Împreună cu insulele Skyros, Skopelos şi Skiathos, insula Alonissos formează Sporadele de Nord. Pinul mediteranean, portocalii, lămâii, piersicii, smochinii, măslinii, oregano-ul, iasomia sunt miresmele care te pătrund zi şi noapte. Locuitorii insulei au ca ocupaţii principale pescuitul şi turismul. Asta însă nu le ia decât vreo 5-6 luni pe an. În rest, fiecare cu preocupările sale. Portul Patitiri, principalul port din Alonissos, este mereu animat de oameni şi maşini, într-un dute vino necontenit. Vapoare, ferryboaturi, debarcadere, vase industriale de pescuit, yachturi, corăbii, zi şi noapte îşi anunţă sosirea. Turişti care petrec timp îndelungat pe insulă sau cei care sunt doar trecători de o zi. Spre deosebire de celelalte insule din jur, Alonissos încă este teritoriu virgin, poate şi pentru că este cea mai îndepărtată dintre toate. Frumuseţea insulei te îmbie să o explorezi, să-I cunoşti cotloanele şi istoria. Am aflat că primii locuitori ai insulei au fost … piraţii.

Cele mai multe dintre magazine sunt lângă port. Terasele sunt primitoare. Străzile sunt înguste, pavate, mereu sunt o mulţime de scări de urcat. La fiecare pas câte o pisică. La fiecare casă ghivece de flori. Multe, multe flori, vegetaţie nemaipomenit de bogată. Şi soare! Mult soare. Cea mai cunoscută şi vizitată plajă este Roussumi. Acoperită cu pietriş, pe alocuri cu stânci care ies din apă pentru a oferi parcă înotătorilor un moment de odihnă. Arici de mare, peşti coloraţi de toate mărimile şi formele, au loc de zbenguială alături de oameni în apa curată şi transparentă. Cele mai bune momente ale zilei sunt dimineaţa şi seara. Există parcă o înţelegere între locuitorii insulei, ca între orele după-amiezii nimeni să nu iasă din casă, probabil din cauza căldurii şi a temperaturilor ridicate…

Însă nu întotdeauna marea a fost calmă. Am avut două zile de furtună, în care pur şi simplu marea s-a dezlănţuit, în aşa fel încât nici un vapor nu s-a putut apropia de ţărmul insulei. Temperatura a scăzut cu câteva grade, totuşi. Pentru mine a fost un spectacol să privesc marea urlând, aproape neagră de furie, cu valurile înspumate lovindu-se de stânci.

Serile în Alonissos sunt spectaculoase şi pline de lumini şi romantism. Abia la orele 23 se lasă liniştea peste Patitiri, şi nu se mai aude decât marea lovindu-se de ţărmuri…

Vacanţă.

2010-08-14T00:17:00.003+03:00

Da! Aţi înţeles bine! Am luat vacanţă pentru aproape trei săptămâni. Voi merge pe insula Alonissos. Mă voi întâlni acolo cu familia mea. Mă voi bucura de soare. Îmi voi scălda picioarele în Marea Egee. Şi voi scrie. Voi scrie mult, despre fiecare moment petrecut acolo.
Vă las acum, dar ne revedem în septembrie!

Azi...

2010-08-02T18:02:00.004+03:00

Ce facem cu visurile neîmplinite? Renunţăm la ele, le ignorăm ca şi cum nici măcar nu ar fi trecut prin sita inimii sau a minţii noastre... sau încercăm imposibilul şi luptăm mai departe? ...

30 iulie...

2010-07-30T22:59:00.004+03:00

Nu ştiu ce aş putea spune. Cuvintele trainice nu vin atât de uşor...
Dar totuşi, "ferice de omul care-şi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!"(Ps.1:2)
Singurătatea e bună doar alături de Dumnezeu. Altfel e stigmat. Solitudinea m-a dus spre Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a pus în noi chiar şi gândul veşniciei! Ce bine! Ce bine că nu sunt singură! Ce bine că sunt plină de speranţă şi dragoste! Ce bine că Dumnezeu m-a cuprins şi pe mine în măreţia Sa!...

Corabia copiilor, nr.2

2010-07-24T00:02:00.005+03:00

Am terminat, într-un final, de redactat revista Corabia copiilor numărul 2. A fost destul de dificil la un moment dat, pentru că am fost nevoiţi să schimbăm de câteva ori tehnoredactorul. Dar am reuşit să o edităm şi să o trimitem la tipografie, chiar dacă am avut o mică întârziere. De aceea vreau să le mulţumesc tuturor celor care s-au implicat pozitiv şi şi-au lăsat amprenta asupra revistei. Nu e o muncă atât de uşoară pe cât pare, deşi e frumos să scrii reviste pentru copii. Pentru mine, aproape nimic mai frumos decât cartea şi revista pentru copii.
Ce e mai dificil abia acum urmează. Corabia copiilor există, s-a lansat, dar acum trebuie să o ducem mai departe. Ea trebuie nu doar să supravieţuiască ci să navigheze cu succes, uneori în ape tulburi...

Şcoala de vară Go Media

2010-07-19T12:54:00.006+03:00

Zilele trecute am participat la cursurile Şcolii de vară Go Media, organizate de Colegiul Biblic Est European. Participanţii au fost din aproape toate colţurile ţării, oameni interesanţi şi interesaţi. Cursurile au fost împărţite în mai multe module: foto video, comunicare, radio şi layout şi design. Modulul de comunicare a fost susţinut de profesorul Radu Marius. Discursul şi textul jurnalistic au fost principalele teme ale modulului. Am apreciat libertatea de comunicare în timpul cursului, desigur în limita bunului simţ. Cursul de radio a fost susţinut de Dorin Rus, redactor la radio Vocea Evangheliei Sibiu. Vorbitul la radio, greşeli pe care le fac jurnaliştii de radio, id-uri, promo-uri, flash-uri, interviul au fost câteva dintre chestiunile discutate în cadrul cursului. La secţiunea layout şi design l-am avut ca instructor pe Florin Iosif, profesor în cadrul CBEE. Comunicarea pe web, prin imagini, culori, text, branding şi identitate, lucruri fără de care azi nu ne putem lipsi o mare parte dintre noi, mai ales cei care folosim internetul ca mijloc de comunicare.
Desigur, în câteva zile nu se poate face multă şcoală şi instrucţie. Însă în calitatea mea de jurnalistă creştină apreciez curajul iniţiatorilor Şcolii de Vară, şi mai ales a cursului de Jurnalism-Instruire Media din cadrul CBEE.
Sunt convinsă că Şcoala de vară Go Media se adresează nu doar celor neştiutori în ale jurnalismului, ci mai ales celor iniţiaţi în mrejele mass-mediei, pentru că fiecare dintre noi avem nevoie de instruire continuă. Nimeni, nici chiar după practică îndelungată în jurnalism, nu cunoaşte suficient de multe despre domeniul comunicării prin mass-media. Este un domeniu vast, şi vrem sau nu vrem, ne-a invadat tuturor existenţa...

P. G. Wodehouse

2010-06-22T23:41:00.005+03:00

Prima dată i-am descoperit pe Jeeves şi Bertie acum vreo cinci ani, pe unul dintre rafturile Bibliotecii Judeţene din Oradea. Mi-a plăcut umorul şi ironia lui Wodehouse, felul în care caricaturează şi portretizează personajele din clasa aristocrată, însă fără a le călca demnitatea. De aceea m-am gândit să-l prezint aici în câteva cuvinte.
Autorul a peste 100 de cărţi, şi creatorul Lordului Emsworth, a lui Wooster şi a lui Jeeves, al castelului Blandings, Psmith, Ukridge, al unchiului Fred, şi al Clubului Trântorilor, P. G. Wodehouse s-a născut în 1881 şi a fost educat la Dulwich College. După doi ani petrecuţi în Hong Kong el devine scriitor, colaborând cu o varietate de periodice de scandal, cum ar fi Punch şi The Globe. S-a căsătorit în anul 1914. Pe lângă romane şi nuvele, a scris texte pentru comediile muzicale ale lui Jerome Kern, alături de scriitorul Guy Bolton, George Gershwin şi Cole Porter. În anul 1975, Wodehouse a primit titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, însă a murit câteva săptămâni mai târziu.
Două dintre personajele sale cele mai cunoscute şi iubite sunt Wooster şi Jeeves. Bertram Wooster este un „om de lume”, reprezentatul tinerimii aristocratice din epoca edwardiană. Wooster este cam prostuţ uneori, snob, un om cu maniere de şcoală particulară britanică şi cu expresii hilare rămase în memoria cititorilor. Jeeves este valetul credincios cu sclipiri de geniu, doldora de cunoştinţe psihologice, cititor de literatură de calitate, pasionat de pescuit, cel care îl scoate mereu din bucluc nu numai pe Bertie, ci şi pe cei apropiaţi stăpânului său.
Cam atât pentru această dată, până la următoarea postare când voi prezenta una dintre cărţile lui P. G. Wodehouse.

Fapt divers I...

2010-06-08T23:28:00.005+03:00

Chiar şi când e soare se arată câte un nor! Spun aceasta deoarece de vreo două zile sunt bulversată de atitudinea rapace a unora, şi mai ales de tendinţa, în general, de a lua ce aparţine altcuiva, de drept. Cu zâmbetul pe buze!
Mai bine tac. Când sunt furioasă risc să spun lucrurilor prea pe nume...
Mâine rezolv problema.
Noapte bună vouă!

Despre visuri şi împlinirea lor...

2010-06-06T23:54:00.003+03:00

„Corabia copiilor” a ieşit în larg...
Evenimentul lansării a avut loc. Cu fast, fără fast eu am văzut un vis împlinit. Poate nici nu-i văd atât de clar importanţa, pentru că sunt prea implicată şi mult prea aproape de miezul lucrurilor. A fost o experienţă din care am învăţat multe. Am învăţat să lupt mai mult. Deşi am ajuns până aici, încă nu sunt la capătul drumului. Sunt convinsă că la un moment dat „Corabia copiilor” va merge şi fără mine, pentru că eu va trebui să lupt pentru altceva. Dumnezeu îmi va încredinţa altă sarcină. Şi eu voi fi mai pregătită! Poate o dată „Corabia copiilor” îşi va schimba cursul, cu un alt cârmaci şi cu o altă hartă...
Eu însă vreau să colaborez cu Dumnezeu, să-I aud vocea când mă strigă şi să-I spun de fiecare dată Da! Mai mult ca niciodată l-am văzut pe Dumnezeu înconjurându-mă şi pe dinainte şi pe dinapoi! L-am văzut deschizând uşi despre care n-am crezut că se vor deschide vreodată pentru mine... L-am văzut lucrând prin oameni de la care nu aşteptam nimic.
„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Gen.18:14)

"Corabia copiilor" s-a lansat la apă!

2010-06-03T15:16:00.004+03:00

Lansarea revistei Corabia Copiilor!

2010-05-27T18:34:00.005+03:00

Anunţ eveniment:

1 iunie – Ziua Internaţională a Copilului vine cu o surpriză, pe care Societatea Biblică din România speră să o primiţi cu bucurie.
Părinţii şi copiii sunt invitaţi să participe la lansarea şi vânzarea la preţ promoţional a primului număr al revistei Corabia Copiilor, marţi
• de la ora 16:00 la Librăria Metanoia, str. Nufărului, colţ cu str. Apateului (orice alt produs comercializat de librărie va putea fi achiziţionat la preţ redus în timpul programului de lansare a revistei),
• de la ora 18:00 la Cafeneux, str. Nicolae Jiga.
Corabia copiilor se adresează copiilor între 7 şi 12 ani şi este asemenea unei călătorii, sub îndrumarea personajului principal, Luca, printr-o diversitate de subiecte interesante şi palpitante pentru lumea copilului.
Revista este o modalitate de a petrece cât mai folositor şi mai plăcut timpul liber, dar şi un mijloc de prezentare a lumii şi a principiilor de viaţă prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu. Sunteţi invitaţi, aşadar, să fiţi părtaşi acestei acţiuni îndrăzneţe, alături de copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu. Echipa de redacţie vă aşteaptă cu drag (şi cu surprize  ).

Fără titlu...

2010-03-26T23:23:00.002+02:00

În 27 martie se împlinesc doi ani de când tatăl meu a murit. Uneori timpurile par îndepărtate. Alteori însă, amintirile mă năpădesc cu atâta forţă încât simt că mă fac fărâme de durere. Am fost primul său copil, apoi au urmat fraţii mei, Călin şi Sebastian. Tata a fost blând şi bun. Avea ochii albaştri. Îi plăcea să ne spună că ne iubeşte şi că e mândru de noi... Într-un final trupul său a obosit. Şi Dumnezeu a hotărât să-l ia acasă. Şi tot Dumnezeu a fost cel care ne-a alinat durerea. Pentru că în urma sa a rămas un gol imens, pe care atunci nu am ştiut cum să-l umplem. Dar cu timpul fiecare dintre noi a mai făcut un pas în faţă...
„Acum, deci, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1Cor.13:13)

P.D. James

2010-03-18T18:33:00.003+02:00

Autoarea de carte poliţistă, P.D. James s-a născut la Oxford în 3 august 1920. Familia s-a mutat la Cambridge când ea avea 11 ani. A lucrat pentru Serviciul Naţional de Sănătate până în anul 1979, când a început să scrie. A fost onorată cu numeroase premii. Dar nu cred că are vreun rost să înşir toate premiile obţinute de domnia sa.
Vă mărturisesc, prima dată când am citit o carte scrisă de P.D. James, am crezut că e …bărbat! Tonul aparent distant pe care-l foloseşte, atmosfera încărcată de tensiune, personajele masculine…toate acestea m-au făcut să cred că este vorba despre un autor. P.D. James este una dintre cele mai de succes autoare de carte poliţistă din Anglia actuală. Scrierile sale sunt cunoscute datorită tehnicilor narative sofisticate şi datorită personajelor complexe. Aceste caracteristici nu sunt asociate în mod deosebit genului poliţist. În cărţile sale, crimele au loc în comunităţi izolate unde victimele sunt persoane obişnuite, ca un director de editură („Păcatul originar”, 1994), un teolog celebru („Moarte în Sfântul Ordin”, 2001) sau un angajat al unui muzeu („Camera morţii”,2003). Două personaje stau în centrul acţiunilor: Adam Dalgliesh, Inspector-şef, şi Cordelia Gray, un detectiv privat. Cordelia Gray apare doar în două romane: „O meserie nepotrivită pentriu o femeie”(1972) şi „Insula morţilor”(1982). Adam Dalgliesh urcă pe scara ierarhică de-alungul fiecărei cărţi, ajungând în final Comandant-şef, dar în acelaşi timp este un poet cunoscut. În ciuda acestor lucruri, Dalgliesh este conştient de slăbiciunile sale iar P.D. James are grijă să nu romanţieze figura detectivului. Deşi Dalgliesh este un liberal agnostic, P.D. James nu a făcut nici un secret din convingerile sale creştine şi conservatoare, care au devenit tot mai puternice cu trecerea anilor.
Deocamdată atât despre Adam Dalgliesh si P.D. James. Însă, nădăjduiesc că v-am trezit curiozitatea!

...despre ziua de azi...

2010-03-15T22:16:00.002+02:00

Azi am fost chemată la sediul poliţiei, pentru a-i identifica pe cei care m-au tâlhărit în seara de 27 noiembrie 2009. M-am uitat la fotografiile lor. Patru băieţi cu puţin peste 22, 23 de ani. Unul dintre ei, minor. Am fost şocată câteva ore. Nu doar datorită tinereţii lor, ci mai ales pentru durerea aducerii aminte a unui astfel de eveniment...

Salutare, tuturor!

2010-03-10T21:28:00.004+02:00

Recunosc faptul că în ultimele săptămâni nu am fost deloc consecventă faţă de Excalibrius. Dar nu pentru că nu aş fi avut ce scrie. Slavă lui Dumnezeu, am o viaţă plină de binecuvântări şi frumuseţe! Uneori zilele trec greu în aşteptarea a ceva, alteori ele se lasă furate de ireversibilitatea timpului. Este însă un timp pentru toate. Să vă introduc aşadar în miezul evenimentelor, dacă putem vorbi ca la ştiri. În ultimul timp am început să mă ocup de un proiect mai vechi. O idee care m-a preocupat o vreme şi care acum începe să prindă contur. În curând se va materializa, sper! Sunt încrezătoare, după cum vedeţi! Am început să lucrez la o revistă cu caracter creştin, care să se adreseze copiilor. Revista am conceput-o ca pe un mijloc de formare a unor caracteristici morale, de caracter şi educaţionale. Sună scolastic? Îmi pare rău că vă plictisesc cu astfel de chestiuni, dar de la copii începem! Revista va avea 36 de pagini, cu coperţi cu tot, va fi colorată, cu teme diverse, BD (benzi desenate), poveşti... o revistă FRUMOASĂ! Mă bucură un lucru, pe lângă altele desigur: nu voi avea probleme cu drepturile de autor. Biblia e pentru toţi! Cât priveşte echipa, mă mândresc cu fiecare! În caz că vă întrebaţi dacă am un nume pentru revistă, vă informez că REVISTA ARE UN NUME! Şi mai are şi nişte personaje mascotă, dar nu e timpul încă pentru o astfel de deconspiraţie. Promit să vă ţin la curent cu evenimentele următoare! Până la următoarea postare, vă salut pe toţi!

Pianul...

2010-02-10T23:01:00.005+02:00

Pianul cântă trist. Sunetele vin de departe. Totuşi, nimic nu sună mai frumos... Există frumuseţe până şi în melancolie! Nu mai aud nimic în afara bătăilor inimii mele. Pianul şi tăcerea merg alături. Eu ascult cu inima şi mintea, flămândă de sunete. Pentru că degetele mele nu au mai atins de mult pianul...

Hobbitul, de J.R.R. Tolkien

2010-02-07T12:27:00.008+02:00

Micul Bilbo Baggins era doar un inocent hobbit care trăia o viaţă simplă şi lipsită de aventuri şi evenimente. Aceasta până în ziua când un vrăjitor, pe nume Gandalf îi face o ofertă de a merge într-o aventură periculoasă. Bilbo nu poate rezista tentaţiei şi împreună cu un grup de pitici încearcă să recupereze o comoară pe care le-o furase acestora dragonul Smaug. Acesta trăia într-un munte, stabilindu-şi locul de odihnă tocmai deasupra comorii.

Prima aventură are loc atunci când întreg grupul decide să se adăpostească de ploaie. Ei găsesc o intrare într-o peşteră fără a bănui însă că peştera respectivă era supravegheată de goblini. În timp ce ei dormeau, un grup de goblini îi ia ca prizonieri şi îi duc în temniţele muntelui. Gandalf însă se foloseşte de magia sa pentru a dispare. Bilbo se salvează şi el, in timp ce piticii sunt luaţi. În acest timp Bilbo explorează interiorul muntelui şi acolo găseşte un inel care-l face invizibil, el neştiind acest lucru atunci. În timp ce caută o cale de a ieşi, el întâlneşte un monstru pe nume Gollum, care-l provoacă pe Bilbo la un concurs de ghicitori. Dacă Bilbo câştigă concursul va fi liber să plece, dacă nu, va fi mâncat de Gollum. Bilbo câştigă şi se foloseşte de inel pentru ca să scape de goblinul mincinos. Într-un final îşi găseşte prietenii. Bilbo se dovedeşte extrem de curajos şi inventiv, el salvându-şi de câteva ori prietenii dwarfi. Amintesc prima dată de păianjenii uriaşi, de atagul wargilor şi apoi de evadarea din închisoarea elfilor. După zile îndelungate îl găsesc pe dragonul Smaug. Dar Bilbo îl mânie într-atât pe Smaug încât acesta distruge un sat în întregime, însă un locuitor pe nume Bard îl ucide într-un final pe Smaug.

Cartea este deosebit de antrenantă, personajele sunt atât de bine conturate încât este amuzant să le întâlneşti. Pe Bilbo Baggins este imposibil să nu-l placi. Hobbitatul este un ţinut de poveste unde îţi doreşti să locuieşti. Prin descrierea pe care o face, Tolkien îţi dă impresia că este locul cel mai frumos de pe pământ, cu câteva excepţii desigur. Acelea le veţi descoperi voi, când veţi citi cartea. Mai vreau să specific faptul că „Hobbitul” este cartea premergătoare celor trei volume din „Stăpânul inelelor”.

Personaje

Bilbo Baggins este un hobbit care este angajat ca „spărgător” de către un vrăjitor şi un grup de treisprezece dwarfi, pentru a fura comoara unui dragon.

Gandalf este un vrăjitor care îi conduce şi îi sprijină prin magie atunci când grupul are nevoie de ajutor.

Thorin este conducătorul expediţiei dwarfilor şi este fiul regelui a cărui regat a fost distrus de dragonul Smaug.

Smaug Magnificul este dragonul responsabil de uciderea dwarfilor şi de furtul comorii acestora din munţi.

Beorn este un om care ajută grupul de aventurieri, dându-le adăpost la nevoie.

Seară de iarnă

2010-02-03T23:34:00.005+02:00

Nimic nu se compară cu farmecul unei seri de iarnă, petrecută în bibliotecă. Serile de iarnă sunt singurele care-mi oferă intimitatea atât de mult căutată şi dorită, la capătul unei zile obositoare şi friguroasă. Pe raftul bibliotecii cotoarele colorate ale cărţilor, aranjate mai mult sau mai puţin, îmi zâmbesc, fiecare cu povestea sa. Saxofonul lui Charlie Parker în surdină sau vocea Ellei Fitzgerald cântând Gershwin, îmi umplu inima cu o bucurie inexprimabilă. Întotdeauna jazzul mi-a dat o senzaţie de căldură. Aşezată pe canapea, cu o carte în mână, poate fi o Agatha Christie care să mă poarte pe străzile Londrei sau prin sătucul Saint Mary Mead ori Tolkien care să mă ducă pe tărâmul Pământului de Mijloc. Şi ceaiul cu prăjiturele!
Este simplu să trec dincolo de miezul nopţii în acest fel! Şi pe nevăzute...

Poezie, de Pablo Neruda

2010-01-16T11:49:00.004+02:00

Nu te iubesc drept trandafir de sare,
Topaz, garoafe, săgetări aprinse:
Ci cum iubeşti întunecate lucruri,
Taină, între inimă şi umbră.

Ca pe o piatră ne-nflorită ce poartă
Lumina unor flori în ea, în taină,
Eu te iubesc, şi dragostea ta-mi suie
Ca din pământ mireasmă tainic strânsă.

Fără să ştiu, eu te iubesc orbeşte,
Fără mândrie, fără gând şi simplu
Astfel mi te-a-nchis în ea iubirea.

Astfel încât topiţi într-o fiinţă,
Aproape încât mâna ta pe pieptu-mi
E-a mea şi visul ochii tăi mi-adoarme.

Azi...

2010-01-13T14:32:00.005+02:00

M-am născut în iulie...
Poate de aceea lunile iernii îşi apasă din greu asupra mea melancoliile...

Rear Window (1954)

2010-01-05T23:33:00.003+02:00

L.B. Jeffries, interpretat de James Stewart este un fotograf celebru care în urma unui accident este silit să stea în apartamentul său. Plictisit şi lipsit de orice activităţi, începe să-şi urmărească vecinii. Ciudatele obiceiuri ale unuia dintre ei, Lars Thorwald (actorul Raymond Burr), îl face pe Jeffries să-l suspecteze că ar plănui uciderea soţiei sale. Oricum, el trebuie să demonstreze această teorie, în ciuda faptului că vecinul său are un comportament aparent normal, ceea ce îl face pe prietenul său, poliţistul Tom Doyle, (actorul Wendell Corey), să nu aibă încredere în teoria lui Jeffries. Alături de prietena lui, Lisa, interpretată de Grace Kelly şi sora Stella, interpretată de Thelma Ritter începe ancheta. După câteva zile, investigaţiile îi confirmă faptul că Thowald şi-a ucis într-adevăr soţia, ceea ce-l pune pe Jeffries în pericol. La finalul filmului, el va trebui să lupte pentru viaţa sa, pentru că Thorwald va încerca să-l ucidă pentru a-şi ascunde crima.

Acest film este considerat unul dintre cele mai bune filme regizate de Alfred Hitchcock (a fost nominalizat la Oscar) şi este cu siguranţă unul dintre filmele în care “sentimentul de suspans” atinge cota maximă. Scenariul redus, întreaga perspectivă a camerei de filmat este limitată la o singură încăpere şi ceea ce se vede este doar o fereastră - sunt de-ajuns ca să creeze o atmosferă plină de tensiune. Şi în plus, este unul dintre filmele în care nu este clar dacă s-a comis sau nu o crimă până la finalul filmului, ceea ce este mai puţin obişnuit la Hitchcock. Şi încă ceva important, filmul analizează un important aspect al psihologiei umane: voaiurismul, temă care o găsim şi în filmul “Rope” (mult mai bine realizat) şi în “Psicho”, realizat cu 6 ani înainte.

Duminica de decembrie...

2009-12-13T22:53:00.003+02:00

E seară. Mă aflu la timpul în care mă gândesc la ziua care abia a trecut. A fost frumos azi. A nins pentru prima dată în această iarnă... dar nu s-a aşternut nici măcar un strat subţire... au fost fulgi de zăpadă, totuşi.
Viaţa mea e plină de providenţa lui Dumnezeu... începând cu naşterea, copilăria, adolescenţa şi acum maturitatea. Fiecare eveniment pe drumul parcurs de mine are o însemnătate.
Încă aştept să aibă loc lucruri frumoase în viaţa mea. Şi mă rog ca nădejdea, credinţa şi dragostea să nu mă părăsească niciodată!
E târziu, ar trebui să închid computerul. Aşa cred că voi face. Şi apoi voi continua cu cititul... mă aşteaptă cartea...

Pânza lui Charlotte, de E. B. White

2009-12-05T18:57:00.003+02:00

Cartea nu face parte neapărat din categoria cărţilor extraordinare, dar este frumoasă. Prietenia, curajul, protecţia, simplitatea sunt câteva dintre valorile cărţii. Povestea îl are în centru pe Wilbur, un porcuşor crescut la ferma familiei Zuckerman, îngrijit în mod deosebit de Fern Arable, o fetiţă curajoasă. Toate sunt frumoase până când stăpânii fermei hotărăsc că e vremea ca Wilbur să fie tăiat şi pregătit de sărbători. Prietenii săi din grajd pun la cale un plan pentru ca să-l salveze. Charlotte este un păianjen care îşi are locul în colţul de sus a uşii grajdului... mai departe, vă rog să citiţi voi!
Mi-a plăcut în mod deosebit ideea prieteniei între două persoane diferite, gata să se accepte şi în final să se ajute una pe cealaltă.
"Ce chestiune şi prietenia! Charlotte este înfricoşatoare, brutală, calculată, sângeroasă - tot ce nu-mi place mie. Cum pot să ajung să o plac, cu toate că este drăguţă şi desigur, deşteaptă?" este întrebarea pe care şi-o pune Wilbur...

Final de carte: Cronicile din Narnia

2009-12-05T18:07:00.006+02:00

Am încheiat de recitit zilele trecute, întreg ciclul Cronicilor din Narnia. A fost o poveste plină de imaginaţie şi de valori. Dar, în mod evident, nu are profunzimea operei lui Tolkien, la care mă voi reîntoarce altadată. C.S. Lewis a scris o poveste pentru copii în speranţa că ea se va adresa copiilor de toate vârstele şi copilului din cititorul adult.

Lucy şi Susan, Peter şi Edmond Pevensie sunt numiţi fiii lui Adam şi fiicele Evei – ei fiind prototipuri ale oricărui copil. Cea mai mică, Lucy, este copilul inocent care descoperă Narnia. Edmond este trădătorul. Susan este vocea raţiunii (ceea ce nu este suficient în Narnia). Peter, cel mai mare dintre ei şi cel mai responsabil, devine cavalerul care conduce lupta. Împreună, incluzându-l şi pe Edmond, ei înfrâng puterile răului şi iarna veşnică, figurată de Zâna cea Albă şi de slujitorii ei. ( a doua carte a ciclului Narnia)

Lewis nu numai că a fost un creştin convins, el a încercat să găsească mijloace literare pentru a transmite sensurile Evangheliei. Prin modul lui de a gândi, el a imprimat poveştile sale cu referinţe creştine. Unii poate nu le vor recunoaşte, dar vor aprecia valorile pe care povestea le transmite. Creştinii vor recunoaşte trimiterile (mai ales în personajul nobilului leu, Aslan, a morţii sale sacrificiale şi a învierii lui) şi vor face legătura uşor cu conţinutul credinţei lor. Noua Narnie din final este "un cer nou şi un pământ nou...".

C.S. Lewis a scris Cronicile din Narnia într-o perioadă în care genul fantasy înflorea. La jumătatea secolului trecut, scriitori precum Lewis, Tolkien sau Williams se întâlneau într-un mic bar din Oxford, formând grupul care avea să rămână cunoscut drept „The Inklings”. Toţi împărtăşeau o dragoste pentru folclor şi mitologie, iar aici a fost citită şi o versiune timpurie din Stăpânul Inelelor.

Agresiune

2009-11-28T23:49:00.006+02:00

M-am întâlnit cu o altă faţă a lumii, despre care nu eram conştientă în mod evident. Toată lumea cunoaşte că aceste lucruri există, dar fiecare speră că viaţa sa va fi ocolită de un astfel de eveniment. Să vă spun ce s-a întâmplat. Aseară mă îndreptam spre casă şi am fost atacată de o persoană necunoscută, care mi-a smuls geanta din mână. Am dus totuşi o luptă cu el - era un bărbat - fiindu-mi clar că nu trebuie să cedez cu uşurinţă, dar desigur că nevorbind despre forţe de egalitate am pierdut. Relatarea mea scurtă nu aduce câtuşi de puţin cu prezentarea pe care am făcut-o domnilor poliţişti, dar nu are rost să insist cu detalii morbide... Nu m-am gândit niciodată că mă voi întâlni faţa în faţă cu asta... A fost umilitor să mă văd căzută la picioarele agresorului, despre ale cărui intenţii faţă de mine nu ştiam nimic... Deşi din această poziţie am fost mult mai puternică, altfel nu ar fi fugit. A fugit de teamă, dar nu teamă de mine... Agresorii sunt laşi! Desigur, nu mă plâng pentru că a fugit. A fost o uşurare că s-a mulţumit doar cu geanta.
Agresiunea te umileşte, îţi calcă demnitatea în picioare, îţi scoate la vedere disperarea...

Cronicile din Narnia, Jilţul de argint de C. S. Lewis

2009-11-25T12:20:00.005+02:00

Din ciclul Cronicilor din Narnia, o altă carte care mi-a atras atenţia este Jilţul de argint. Personajele principale nu mai sunt de asta dată cei patru fraţi Pevensie, ci îi cunoaştem acum pe Jill Pole şi Eustace Scrubb, elevi ai unei şcoli experimentale din Anglia, însoţiţi de Puddleglum, unul dintre Oamenii-Bălţilor, o creatură cu o înfăţişare stranie, toată numai picioare şi braţe, mirosind a nămol. Eustace este o mai veche cunoştinţă de a noastră, din volumul Călătorie pe mare cu Zori de Zi, văr al celor patru fraţi Pevensie. Misiunea lor este să-l găsească pe prinţul Rilian moştenitorul Narniei, fiul lui Caspian al X-lea.
Toată povestea se desfăşoară sub semnul ascultării poveţelor leului Aslan, fetiţa fiind mesagera acestuia. De la desluşirea semnelor până la apariţiile neaşteptate ale lui Aslan, copiii au de străbătut un drum anevoios, la fiecare pas pândindu-i din umbră câte o primejdie...
Cartea este mult mai elaborată decât celelalte volume şi are o acţiune mai intensă. Copiii îşi schimbă treptat atitudinea. Jill, la început fricoasă, este capabilă acum să-şi asume responsabilităţi, ca cea de găsire a prinţului pierdut. Treabă deloc uşoară, de altfel... Eustace ajuns pe tărâmul Narniei îşi recapătă puterile şi entuziasmul care îl însoţeşte apoi pe parcursul întregului volum.
Rolul călătoriei este aşadar cel de maturizare al copiilor. În ce mă priveşte, susţin că am de învăţat din înţelepciunea lui C.S. Lewis.
Aşadar, luaţi cartea şi citiţi!

Rugă, de Ion Vinea

2009-11-19T00:14:00.003+02:00

Doamne, Tu eşti cel din urmă gând,
mergi înaintea mea
când mă cheamă steaua cea rea
şi duşmanul pândind aţintit la pământ.

Singur în noaptea exilului sunt,
fără arme, fără poruncă, fără pâine.
Să mă pierd în mine însumi aş vrea,
dar mă urmează viaţa ca un câine.

Doamne, mergi înaintea mea
cu un înger cu sabia de lumină.
Voi sparge prin beznă cărarea grea
pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ, ca un tâlhar,

după legile acestui negru hotar
de dibuiri, de încleştări, de viclenie,
până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină.
Căile Tale toate duc la lumină.

Cronicile din Narnia: Nepotul magicianului

2009-11-14T00:04:00.003+02:00

Mărturisesc că uneori mă reîntorc înspre unele cărţi care m-au fermecat în trecut, pentru a le reciti. Aşa s-a întâmplat cu Cronicile din Narnia, scrise de C.S. Lewis. Acum mă voi referi doar la primul volum al seriei, Nepotul magicianului. Cartea este scrisă dintr-o suflare, C.S. Lewis nu foloseşte tehnici nemaipomenite de scris şi nici nu forţează evenimentele. Poate aici constă geniul său! Totul se desfăşoară normal. La un moment dat am avut impresia că personajele au căzut la un consens cu autorul. Din când în când intervenţia autorului este binevenită. Cititorul ştie că este acolo, prezent în acţiune.

Polly Plummer locuieşte la Londra, „într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta”. Într-o dimineaţă, pe când era în grădină, îl cunoaşte pe cel care va deveni partenerul ei de aventuri : un băieţel pe nume Digory. Băiatul venise împreună cu mama sa , care era foarte grav bolnavă, să locuiască cu unchiul său, domnul Andrew Ketterley şi mătuşa sa, Letty, doi bătrâni care erau vecini cu Polly. Cei doi copii se împrietenesc, iar Polly îi prezintă lui Digory locul ei preferat de joacă, un tunel lung în care intrai prin podul casei sale şi care făcea legătura cu celelalte case din împrejurimi. Cei doi hotărăsc să meargă prin tunel până la casa învecinată cu cea în care locuia Digory, casă care era parăsită, şi despre care se spunea că e bântuită, fapt ce le stârneşte curiozitatea şi hotărăsc să o cerceteze. Cei doi calculează, cum pot mai bine, distanţa pe care trebuie să o parcurgă, prin tunel, pentru a ajunge la casa respectivă, însă, ghinion, ei nimeresc în camera unchiului lui Digory, domnul Ketterley. Dacă mai punem la socoteală că în acea cameră nu avea voie să intre nimeni în afară de domnul Ketterley, şi că în momentul în care copiii ajung în cameră, unchiul Andrew se afla acolo, ne dăm seama că cei doi au intrat într-o mare încurcătură. Domnul Andrew, un bătrân foarte ciudat de altfel, păstra pe măsuţa din cameră nişte inele galbene şi verzi, foarte frumoase. El îi dăruieşte lui Polly un inel galben, însă, de îndată ce fetiţa îl atinge , dispare în mod misterios din cameră. Digory, uimit şi speriat de dispariţia lui Polly încearcă să afle ce s-a întâmplat cu ea. Astfel el află că Polly a fost victima unui experiment al unchiului său. Bătrânul primise, cu mulţi ani în urmă, de la naşa sa care era vrăjitoare, o cutie ce provenea de pe insula cea de mult dispărută, Atlantida, cutie care conţinea un praf fin si uscat, praf din care el a confecţionat inele galbene, inele pe care dacă le atingeai ajungeai în altă lume, precum şi inele verzi, care aveau menirea de a te aduce înapoi. Bătrânul însă nu a avut curajul de a testa el inelele vrăjite, testându-le puterea doar cu cobai, iar acum încercând o nouă experienţă prin intermediul lui Polly. Unchiul Andrew le-a întins celor doi copii o capcană, trimiţând-o pe Polly în altă lume, însă fără să îi dea şi un inel verde cu care să vină înapoi. Astfel pentru a-şi salva prietena, Digory se vede nevoit să ia două inele verzi şi să plece după Polly. O dată atins inelul galben, Digory porneşte pe urmele prietenei sale, şi are surpriza de a se trezi la marginea unui ochi de apă, în mijlocul unei păduri minunate, pădure în care pe lângă ochiul de apă din care ieşise Digory, mai existau vreo douăsprezece la fel. Aici îşi regăseşte prietena, pe Polly, şi împreună ei cercetează împrejurimile. Cei doi ajung la concluzia că celelalte ochiuri de apă sunt porţi spre alte lumi. Ei hotărăsc să vadă dacă inelele verzi îi pot aduce înapoi în lumea lor, după care să se întoarcă şi să viziteze şi alte lumi. Zis şi făcut, îşi pun inelele verzi, sar în ochiul de apă prin care au venit, şi în momentul în care realizează că se apropie de Londra, văzând acoperişurile caselor în care locuiau, schimbă inelele întorcându-se înapoi în pădurea vrăjită. După ce au însemnat ochiul de apă prin care se puteau întoarce acasă, cei doi copii îşi încep marea aventură pornind în explorarea altor lumi cu ajutorul puterii inelelor . Dacă doriţi să călătoriţi împreună cu Polly si Digory spre alte ţinuturi, să o cunoşteţi pe Regina cea rea care îşi omorâse toţi supuşi, şi care apoi a vrut să facă din Pământ regatul ei, dar şi dacă doriţi să vizitaţi ţinutul de basm al Narniei plin de soare, copaci, flori şi animale şi să faceţi cunoştinţă cu leul Aslan, vă recomand, cu multă căldură, să citiţi această minunată carte...

O seară deosebită...

2009-11-09T21:20:00.004+02:00

Recent a avut loc un eveniment deosebit pentru viaţa culturală orădeană şi mai ales pentru iubitorii genului vocal-simfonic, gazda fiind Bazilica Romano-Catolică din Oradea. Este vorba de concertul "Petite Messe Solennelle", de Gioacchino Rossini, unde, alături de filarmonica şi corul orădean, soliştii şi dirijorul deja consacraţi, şi-a dat concursul Corul Caerdydd, din Cardiff, Ţara Galilor, condus de Gawer Owen. Neobişnuit este faptul că la Oradea s-a cântat în premieră absolută pentru România varianta orchestrală a acestei minunate lucrări sacre. Conducerea muzicală a aparţinut tânărului dirijor clujean Cristian Sandu. Organistul Kristofi Janos a interpretat partiturile Messei solemne la orga impresionantă a bazilicii, ce datează din anul 1780, fiind dăruită catedralei de împărăteasa Maria Tereza a Austriei. Soliştii concertului au fost: Yolanda Covacinschi - soprană, Veress Orsolya – mezzosoprană, Cristian Mogoşan - tenor şi orădeanul Florin Estefan - bariton. Din 1863, când a fost compusă, "La Petite Messe Solennelle", un adevărat testament muzical al lui Rossini, nu a fost cântată niciodată în România. La vârsta de 75 de ani, la mai mult de 30 de ani de la pensionarea sa oficială, Rossini a compus lucrarea pentru patru solişti (soprano, alto, tenor, bas), cor mixt, două piane şi armoniu, la comanda contelui Pillet-Will, pentru soţia sa, contesa Louise.

Aducere aminte...

2009-11-02T20:07:00.002+02:00

În 1 noiembrie am sărbătorit Ziua morţilor. De fapt, este prea mult spus „sărbătorit”. A fost mai degrabă o aducere aminte a lor. Nu am făcut nici o rugăciune acolo sau poate am făcut, în tăcerea inimii mele. Ştiu că bunicii şi tata sunt în braţul Domnului. Am pus doar flori. Şi mi-am amintit de trecerea timpului, de efemeritatea noastră şi cum ne legăm inimile unii de alţii... Şi încă le simt lipsa... Dar să-i lăsăm în urmă! Au rămas cei vii, la ei vreau să mă gândesc...

Fragilitate...

2009-10-15T18:48:00.003+03:00

Suntem atât de fragili, dar din fericire această fragilitate ne permite să ne apropiem de Dumnezeu şi să-i descoperim măreţia. Omul zilelor noastre este prin excelenţă omul reacţiei, al replicii şi mai puţin al unei acţiuni, al unei iniţiative care să plece din adâncul fiinţei sale, acţiuni care să fie puternic motivate din interior. Răului i se răspunde cu rău; urii i se răspunde cu ură; duşmăniei, cu duşmănie; iubirea vrea o reacţie pe măsură; bunătăţii vrea să i se răspundă cu bunătate; dreptăţii, cu dreptate, şi aşa mai departe. Aceste atitudini ne arată cât de mult este lipsit omul de libertatea şi iubirea sinceră şi adevărată, care să-l facă să ofere şi să se ofere celuilalt fără condiţii.

Doar cei ce iubesc şi aşteaptă vor primi răspunsul pe măsura aşteptărilor...

Micul duce, de Charlotte M. Yonge

2009-09-30T00:31:00.005+03:00

“Îţi poruncesc ca în datoria ta faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl tău, să nu porţi în suflet nici duşmănie, nici ură, ci mai curând să mă crezi răzbunat pe deplin doar atunci când, bizuindu-te pe braţul şi inima ta, vei dovedi iertare faţă de duşmanul tău. Dă-mi cuvântul tău că aşa vei face!”

Micul duce, primul volum de poveşti istorice pentru copii al autoarei engleze Charlotte M. Yonge, a apărut sub forma unui mic foileton in publicaţia The Monthly Packet, în 1851. În 1854 o mai lungă versiune, atractiv ilustrată şi la un preţ de 5 şilingi a fost scoasă pe piaţă de către editura Parker and Sons, care i-au publicat autoarei primul ei best-seller, The Heir of Redclyffe, în anul următor.

Personajul principal este Ducele Richard al Normandiei, bunicul lui William Cuceritorul. De la începutul cărţii, el este un băieţel de opt ani, care urma să fie succesorul tronului, când tatăl său, Ducele Normandiei este asasinat de către flamanzi în 943 î.H.. Stăpânul său, Louie, regele Franţei îl duce pe Richard la curtea franceză. Aici se pare că viaţa băiatului este în pericol, el însă îşi cere dreptul de a se reîntoarce în Normandia.În acest punct se încheie foiletonul, dar cartea continuă cu descrierea conflictului dintre francezi şi normanzi. Se încheie cu o scurtă prezentare a vieţii lui Richard, scoţându-i în evidenţă acestuia calităţile şi măreţia ca rege.

Copilul Richard are un caracter plin de bun simţ, el fiind crescut ca şi viitor urmaş la tron, dar cu multă simplitate. Autoarea îl lasă să fie copil, fără a-l lipsi însă de înţelepciune.

C.M. Yonge are o ţintă morală, fără a se îndepărta de evenimentele istorice. Prima parte a cărţii se concentrează asupra căderilor lui Richard, pedepsele şi reformele sale şi a doua parte asupra virtuţilor lui. Este vădită dorinţa ei de a ne face părtaşi cu personaje şi cu evenimente ale unei epoci mai puţin cunoscute. Detaliile istorice sunt meticuloase, dar evenimentele, in viziunea autoarei, se îndreaptă în favoarea Normandiei.

Continental Kids

2009-09-10T23:02:00.001+03:00

Astă seară i-am văzut şi auzit cântând, cu vocile lor frumoase, curate şi sincere. Feţişoare zâmbitoare şi vesele, jucăuşe din cale afară, dar copii extrem de serioşi prin gravitatea momentului şi a actului de interpretare muzicală. Mai mici, mai mari, energici, cu gesticulaţie şi mimică încântătoare ne-au dăruit tuturor celor prezenţi multă bucurie. Pentru mine însă a fost ca o poveste de seară, rostită nu doar de un glas ci de mai multe voci la unison...

„Aş vrea să simt că viaţa mea
E-n siguranţă-n palma Ta
Aş vrea ca nimeni şi niciodată
De lângă Tine să nu mă ia”.

Mary Poppins

2009-08-26T22:43:00.004+03:00

Ea nu cunoaşte legile naturii. Dacă ştie că este nevoie de ea, îşi face apariţia în mod miraculos la orice oră şi ştie exact unde este familia care a chemat-o. Aceste excentricităţi definesc o dădacă englezoaică, care are obiceiul de a apare şi a dispare în mod neaşteptat - dar trebuie să ai încredere în ea atunci când spune că se va întoarce.
Mary Poppins soseşte adusă de vânt, furtună sau chiar flăcări, dar pleacă fără a anunţa. De obicei îşi poartă cu ea patul cu aşternuturi cu tot, hainele de schimb, periuţa de dinţi, săpunul, agrafele, parfumul, scăunelul pliant şi pastilele de tuse, toate acestea într-o valijoară mică. Când Mary Poppins a sosit la casa familiei Banks, toate lucrurile se petreceau anapoda. Fără a i se cunoaşte abilităţile magice, domnul Banks îi acordă acesteia o încredere uriaşă. Ea începe prin a-şi ocupa postul cu multă severitate, dar în curând ajunge să fie cea mai iubită angajată a familiei Banks de pe Aleea Cireşilor. Chiar dacă Mary Poppins nu prea vorbeşte despre sine, copiii ajung imediat să-şi dea seama că au de-a face cu o “autoritate” în domeniu. Această dădacă perfectă aduce ordine în casă, fericire părinţilor şi multă aventură copiilor. Sub conducerea sa, lucrul este făcut cu eficienţă şi atmosfera în casă devine absolut liniştitoare. În general aventurile încep în afara casei. Când ea şi copiii ies la cumpărături, întâlnesc pe drum o femeie care vorbeşte cu păsările. Când îl vizitează pe un unchi al dădacei, copiii descoperă că râsul are puteri antigravitaţionale. Mary Poppins pare să fie fericită în casa familiei Banks, dar ea niciodată nu rămâne acolo multă vreme. În fiecare carte ea părăseşte casa în mod misterios. Atunci nimeni nu este fericit şi haosul îşi face din nou apariţia în casă. Aceasta până la următoarea apariţie…
P. L. Travers s-a născut în Australia. A publicat poezii, apoi s-a stabilit în Anglia, unde şi-a început colaborarea la diferite ziare şi publicaţii englezeşti. Un prieten i-a citit primele capitole şi le-a dus apoi unui editor, care imediat i-a oferit un contract pentru întreaga carte. Mary Poppins a fost publicată prima dată în 1934. Apoi au urmat alte cinci cărţi.

Regina, de Pablo Neruda

2009-08-17T00:48:00.005+03:00

Te-am făcut regină.

Există mai mari, mai mari decât tine

Există mai pure, mai pure decât tine

Există mai frumoase, mai frumoase decât tine

Totuşi, tu eşti regina.

Când mergi pe stradă, nimeni nu te recunoaşte.

Nimeni nu-ţi vede coroana de cristal,

nimeni nu priveşte covorul de aur roşu

pe care îl calcă fiecare pas al tău,

covorul care nici nu există.

Şi când apari,

toate râurile se ridică în corpul meu vuind,

se mişcă clopotele în cer,

şi un imn umple lumea.

Numai tu şi cu mine,

numai tu şi cu mine, iubirea mea,

îl auzim sunând.

Conferinţa ECM de la Râul Sadului

2009-08-12T14:54:00.004+03:00

Într-un decor aproape fantastic, mărginit de muntele împădurit şi în apropierea unui curs de râu, am trăit câteva zile unice în frumuseţea lor. Timpul a fost cu noi, am avut soare, dar pământul şi-a primit şi porţia binemeritată de apă. Şi Dumnezeu a fost lăudat. Am pornit de acasă încrezătoare şi entuziastă, neştiind ce mă aşteaptă la capătul celor peste 300 de km. Dar m-am lăsat surprinsă. Şi în cele din urmă am fost surprinsă. Şi de oameni şi de locuri.
Când Neemia a auzit care era starea Ierusalimului, nu exista nici măcar un singur lucru pe care să-l poate face pentru a remedia situaţia. Absolut nimic. Se afla la locul nepotrivit, în slujba nepotrivită, lucrând pentru persoana nepotrivită. Şi nu avea cum să schimbe nici unul dintre aceste aspecte. Nu era liber să acţioneze pe baza viziunii sale. Însă Neemia nu a rămas inactiv. Cele patru luni scurse de când a auzit despre starea zidurilor şi până când a putut face în sfârşit ceva pentru ele au fost o perioadă bună pentru Neemia. El a folosit acest timp pentru a se pregăti în vederea zilei când Dumnezeu îl va elibera pentru a-şi putea împlini viziunea. Nu a lăsat ca timpul de inactivitate să-l descurajeze. Neemia nu a îngăduit visului său să moară, ci şi-a folosit timpul pentru a se ruga. Rugăciunea ne ţine cu ochii deschişi. Ne păstrează inima într-o dispoziţie de aşteptare. Ea nu forţează mâna lui Dumnezeu, însă ne face să-I aşteptăm în continuare intervenţia. Rugăciunea ne sensibilizează la schimbările subtile din peisajul împrejurărilor în care ne aflăm. Când Dumnezeu începe să mişte lucrurile, putem s-o recunoaştem. Rugăciunea ne împiedică să pierdem prilejurile pe care Dumnezeu ni le scoate în cale. Pentru că rugăciunea ne duce dincolo de posibilităţile omeneşti. Neemia a fost un vizionar, nu un visător. El nu se aştepta ca Dumnezeu să facă ceva independent de el, aşa că s-a rugat pentru un prilej. Şi Dumnezeu i l-a dat...
Acum sunt acasă. M-am reapucat de lucru la reviste. Şi acum aştept. Aştept ca Dumnezeu să-şi facă lucrarea începută în viaţa mea...

Pe aripile vântului (1939)

2009-07-29T12:12:00.004+03:00

Unul dintre filmele clasice care definesc cinematograful american este „Pe aripile vântului”. Filmul este un rar exemplu de colaborare între sute de talente actoriceşti şi nu numai. O duzină de scenarişti (printre care F. Scott Fitzgerald) şi sute de actori au „mărşăluit” sub conducerea regizorului David O. Selznick. Rezultatul este uluitor. Pentru milioane de oameni, „Pe aripile vântului” reprezintă o modalitate de a defini mitul şi realitatea din cea mai tragică şi neînţeleasă perioadă a istoriei Americii, Războiul Civil şi perioada de Reconstrucţie.
Romanul autoarei Margaret Mitchell este cea mai de succes carte romantică a tuturor timpurilor, o combinaţie a detaliilor istorice şi o saga a unei familii. Popularitatea cărţii a garantat oarecum succesul filmului. Selznick a depăşit cu mult cheltuielile iniţiale, acordând multă atenţie costumelor şi mai ales efectelor vizuale. Incendiul din Atlanta şi ruinele fumegânde ale plantaţiilor din Georgia sunt unele dintre cele mai memorabile scene ale filmului.
Cel mai impresionant lucru legat de acest film este că în toată această epopee, ni se dezvăluie totuşi viaţa personală a caracterelor. Acţiunea începe în aprilie 1861, pe plantaţia Tara din Georgia, când Scarlett O’Hara (Vivien Leight) o tânără cochetă şi drăguţă, află că unul dintre admiratorii săi, Ashley Wilkes (Leslie Howard) plănuieşte să se însoare cu Melanie Hamilton (Olivia de Havilland). Împotriva sfaturilor tatălui său (Thomas Mitchell) şi a credincioasei servitoare Mammy (Hattie McDaniel), Scarlett, vanitoasă şi mândră, plănuieşte să meargă ea însăşi la Ashley. Urmează apoi o repriză de ceartă aprinsă cu acesta, în care îi mărturiseşte sentimentele. Din nefericire, la ceartă este martor Rhett Butler (Clark Gable). Socotit de unii un erou, de alţii un aventurier, Rhett Butler este singurul personaj care cu o minte ascuţită poate vedea în lumină clară evenimentele care se succed, poate să facă o evaluare realistă a forţelor care le dirijează şi nu se dă în lături de a-şi divulga ideile. Declanşarea războiului bulversează viaţa. Tinerii pleacă la război iar pe plantaţii au loc schimbări.
Personaj egoist, fără credinţă şi lege, Scarlett este totuşi o eroină simpatică. Curajul şi perseverenţa ei trezeşte admiraţia. Ea este exemplul tipic al personajului încarcerat între două viziuni diferite ale lumii: aceea a copilăriei fără griji din vechiul Sud, cu tradiţii de respectat şi coduri de societate şi cea a lumii de după război, în care este obligată, ca pentru a supravieţui să ducă o luptă de manieră nordistă în mijlocul haosului din timpul Reconstrucţiei Sudului.

Hotelul (1967)

2009-07-21T18:50:00.005+03:00

Filmul, în regia lui Richard Quine, se bazează pe cartea cu acelaşi nume a lui Arthur Hailey.
Personajul principal, Peter McDermott, directorul general al hotelului, este interpretat de actorul Rod Taylor . McDermott conduce un vechi dar elegant hotel numit Saint Gregory din New Orleans, în stil mare. Este prezent peste tot şi mereu este fermecător, eficient şi provocator.
Din nefericire, este un timp nefavorabil pentru hotel. Proprietarul, Melvyn Douglas, are nevoie de bani pentru a-l moderniza. Magnatul Curtis O’Keefe (interpretat de Kevin McCarthy), proprietarul unui modern lanţ hotelier, îi dă târcoale cu intenţia de a cumpăra hotelul. Onestitatea lui McDermott şi bunul simţ nu au importanţă pentru afacerile lui O’Keefe. În timp ce McDermott este ocupat cu treburile hotelului, oamenii lui O’Keefe înscenează un incident în care un cuplu de culoare, aflat în oraş ca participanţi la un congres al medicilor organizat în New Orleans, este obligat să părăsească hotelul. McDermott încearcă să repare situaţia cu multă îndemânare, întorcându-i într-un final pe cei doi. Iubita lui O’Keefe, Jeanne (interpretată de Catherine Spaak) încearcă să-l atragă cu farmecele sale pe McDermott, dar acesta în cele din urmă îi câştigă respectul. La hotel oaspeţii au problemele lor, incluzând un duce şi o ducesă implicaţi într-un accident de maşină, un hoţ care “lucrează” în timp ce oaspeţii dorm, un lift care se prăbuşeşte provocând câteva morţi.
În mijlocul acestui haos, McDermott este o mare de calm. El ne apare ca un om de afaceri, ca un personaj romantic şi ca un om de acţiune, adevăratul stăpân al hotelului.
“Hotelul” este un film de modă veche care implică toate caracterele, un film în vechiul stil, cu personaje conturate şi care reuşeşte să ne distragă atenţia de la orice altceva…

Arthur Hailey

2009-06-21T23:39:00.002+03:00

Unul dintre scriitorii care îmi plac în mod deosebit este Arthur Hailey. Născut în Luton, Anglia, Hailey a început să scrie poezii şi povestioare încă din timpul copilăriei. A fost pilot în Aviaţia Regală în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, apoi a imigrat în Canada, unde a sperat să devină scriitor profesionist. În timp ce scria a avut mai multe slujbe, de la agent publicitar şi director de vânzări, la editor. A început să scrie scurte istorioare şi scenarii pentru televiziune, cu detectivi, doctori şi eroi. Prima sa carte, „Ultima şansă”, a fost publicată în 1959. Următoarele sale cărţi au primit recenzii nefavorabile din partea criticilor dar au fost primite de către public. Câteva dintre cărţile sale au fost ecranizate („Hotelul”, „Mânuitorii de bani”, „Detectivul”) dar cea mai cunoscută ecranizare rămâne ”Aeroportul”, din 1970, cu Burt Lancaster şi Dean Martin în rolurile principale. Mel Bakersfeld, un om obişnuit care conduce un aeroport , îndură cea mai lungă noapte din viaţa sa, atunci când află că la bordul unui avion se găseşte un nebun cu o bombă. Căpitanul Vern Demerest (Dean Martin) trebuie să ţină sub control avionul, la bordul căruia se află iubita lui însărcinată. În acelaşi timp aeroportul este înzăpezit, controlorul de trafic al aeroportului a suferit o depresie, şi soţia lui Bakersfeld îl părăseşte pe acesta. Filmul a fost imitat de multe ori, dar niciodată egalat.
Cărţile lui Arthur Hailey sunt pline de informaţii despre fiecare subiect, suficient pentru a satisface orice cititor. Cărţile conţin numeroase tipuri de caractere, comploturi complexe şi suspans. Detaliile tehnice, maşinaţiunile financiare, conflictele comerciale se alătură dramelor relaţiilor dintre eroi. Pentru a scrie dedica un an de zile cercetării subiectului, încă şase luni pentru a-şi revedea informaţiile şi în final petrecea 18 luni pentru a scrie cartea. Această agresivă investigaţie (vă dau doar un singur exemplu: pentru a scrie cartea „Ştirile de seară” a traversat jungla peruviană în mijlocul gherilelor), a dat un realism uluitor cărţilor sale. Arthur Hailey a murit în 2004.

Marnie

2009-06-14T23:28:00.004+03:00

Anii ”60 sunt cei mai creativi ani pentru Alfred Hitchcock. După marele succes cu North by Norwest (1959), după fenomenalul Psycho (1960) si după popularul The Birds (1962) era normal ca Hithcock să urmeze aceiaşi paşi şi să creeze tot la aceleaşi standarde un nou film. Dar Marnie nu a fost ceea ce s-au aşteptat criticii - în mod deosebit pomenesc de aceştia - datorită subiectului extrem de... sentimental. Alfred Hitchcock ne redă o poveste despre obsesii şi secrete adânci îngropate în adâncurile minţii umane. Toate elementele prezente în filmele lui Hitchcock de până acum le găsim şi în Marnie: tensiunea, secretele bine păstrate, munca elaborată a camerei de filmat, modul de folosire a culorilor şi desigur, femeia blondă. Iese în evidenţă modul în care Hitchcock foloseşte culorile, pentru a desemna obsesiile care crează complexitatea psihologică în Marnie.
Este un film extrem de matur despre traumele psihologice care survin în urma unor experienţe dramatice. Marnie (Tippi Hedren) este o tânără cleptomană, care îşi schimbă identitatea la fiecare job nou. Înainte de a pleca însă, are grijă să golească seifurile de fiecare dată. Într-unul din aceste job-uri îl cunoaşte pe Mark Rutland (Sean Connery), noul ei şef. Acesta se îndrăgosteşte de ea şi după multă luptă o convinge să caute o soluţie de rezolvare a problemei înainte de a fugi din nou. Acest film include o secvenţă de tentativă de suicid şi conclude cu un intens flashback în care Marnie este capabilă să descopere secvenţele care lipsesc din copilăria ei, şi care au traumatizat-o umplând-o de vinovăţie.
Mărturisesc că sunt o admiratoare a lui Alfred Hitchcock şi ceea ce am scris este din punctul de vedere al unui cinefil. Sunt convinsă că este un film interesant în studierea psihologiei, patologiei şi a condiţiei umane.

Despre ziua de azi

2009-06-07T23:57:00.002+03:00

Trăiesc şi mă bucur de viaţă... am motive suficiente. Fără resentimente... Fiecare om care a trecut prin viaţa mea, cu bune sau rele, a avut un rol. Nu ştiu ce aduce ziua de mâine, nu-mi aparţine... Hotărârile luate la mânie rănesc...Nu pot aduce timpul înapoi, dar ştiu ce pot face de acum încolo ... Învăţ din greşeli, dar urc treaptă cu treaptă, fiecare treaptă cu alt grad de dificultate. Nu ştiu când voi ajunge la capăt, dar încerc... Mai spun odată: viaţa e frumoasă!

Agatha Christie şi detectivii săi

2009-06-02T22:13:00.008+03:00

Hercule Poirot şi Miss Marple sunt două dintre cele mai celebre nume ale ficţiunii crimei. Primul, un copoi profesionist şi al doilea personaj, o extrem de isteaţă doamnă în vârstă, amândouă personajele făcând aceeaşi muncă de investigaţie. La un moment dat, s-au iscat suficiente discuţii legate de apariţia în aceeaşi carte a celor doi detectivi. Destul ca Agatha Christie să declare următoarele: „De ce ar trebui să se întâmple asta? Sunt sigură că nici unul dintre cei doi nu s-ar bucura. Lui Hercule Poirot, egoistul total, nu i-ar conveni ca în ancheta sa să se amestece o doamnă bătrână, fie aceasta şi isteaţă. Nu, ei sunt amândoi staruri, şi sunt staruri cu drepturi depline”.( citat din „Autobiografie”). Agatha Christie a creat şi alţi detectivi: Tommy şi Tupence Beresford, Parker Pye şi enigmaticul Harley Quin.
Hercule Poirot şi-a făcut prima apariţie în cartea „Misterioasa afacere de la Styles”, unde alături de doctorul Hasting, reuşeşte să dezlege o crimă misterioasă. Poirot lucrează ca un detectiv obişnuit, bazându-se pe indicii şi utilizând logica, după cum îi place lui să spună, folosindu-se de „micile celule cenuşii”. Hercule Poirot, care niciodată nu a fost cunoscut ca un om modest, el însuşi numindu-se o persoană deosebită, îşi încheie fiecare caz cu o denunţare dramatică a criminalului, satisfăcându-şi ego-ul său şi confirmând tuturor „că este cea mai strălucitoare minte din Europa”. Plăcerea lui pentru eleganţă, frumuseţe şi precizie, ca şi manierele sale excentrice, i-au adus ironiile inspectorului Japp, însă întotdeauna Poirot are ultimul cuvânt!
Ca să vorbesc şi despre adaptările în cinematografie, vreau să spun că mi-a plăcut în mod deosebit interpretarea lui Peter Ustinov, in „Moarte pe Nill”! (vedeţi fotografia)
Miss Jane Marple nu arată deloc ca un detectiv. Este o doamnă în vârstă, între 60 şi 75 de ani, micuţă şi aparent fragilă. Pentru o femeie care şi-a petrecut întreaga viaţă în micuţul sătuc St Mary Mead, Miss Marple este o bună cunoscătoare a naturii umane. Are părul alb şi ochii albaştrii. Două dintre hobby-urile sale ( şi de multe ori subiecte de conversaţie) sunt grădinăritul şi observarea păsărilor , dar nu de puţine ori, ea poartă ceva de croşetat. Necăsătorită, Miss Marple are un nepot, Raymond, care este scriitor. În cinematografie a fost interpretată de multe actriţe, preferata mea rămâne Joan Hickson, care a interpretat-o pe Miss Marple din 1984 până în 1992 ( vedeţi fotografia).

Culoare şi viaţă...

2009-05-30T00:05:00.002+03:00

Azi mi-am schimbat înfăţişarea blogului. Culorile sunt mai vii şi mai strălucitoare... ca şi mine... Ele, culorile, mă reprezintă...

E frumoasă viaţa mea... şi mai plină de Dumnezeu cu zi ce trece...

... Şi pentru ieri şi pentru azi şi pentru mâine...

2009-05-13T23:50:00.006+03:00

Azi mi-am revăzut viaţa şi trecutul, reuşitele şi eşecurile. Mereu voi avea credinta că dragostea e clădită pe încredere şi comunicare... si pe acordarea de sanse... Unde am auzit eu oare aceasta? Trebuie chiar să o aud sau ... În fine, e atât de uşor să-ţi pierzi capul după lucruri nefolositoare, doar pentru că sunt ambalate frumos şi strălucitor. Da! Dispreţul şi indiferenţa te fac fărâme.

Acum ştiu mai bine decât ieri care sunt lucrurile care au valoare. Lucrurile. Dar oamenii? Uneori am impresia că nu am învăţat nimic. Nu vreau să dispreţuiesc! Ce am eu de la mine însămi? Oare nu avem totul de la dătătorul vieţii, de la viaţa însăşi, de la Dumnezeu? Eu voi trăi frumos mai departe, mă voi vindeca de răni, voi ierta şi voi iubi din nou.

Timpul, timpul a fost mereu prietenul meu, aceasta pentru că fiecare lucru are un timp potrivit. Îmi iertaţi, vă rog, cei ce citiţi, aceste elucubraţii de douăsprezece noaptea. Fac parte din viaţă! Dar să auzim numai de bine!

20.000 de leghe sub mări

2009-05-12T20:58:00.005+03:00

Mi-am amintit zilele trecute de cărţile lui Jules Verne şi extraordinarele călătorii ale personajelor sale. În cele ce urmează voi prezenta, pe scurt, subiectul cărţii 20.000 de leghe sub mări.

În anul 1866, oceanele sunt cuprinse de panică. Un monstru marin îngrozitor a fost semnalat în diferite mări de mai multe nave. O expediţie se organizează la bordul fregatei americane „Abraham Lincoln”. Ea cuprinde pe căpitanul Faragutt, pe canadianul Ned Land, pe faimosul naturalist francez Aronnax de la muzeul din Paris şi pe fidelul său slujitor Conseil. Scopul expediţiei este de a elibera mările de această terifiantă ameninţare. Timp de mai multe luni, căutările sunt zadarnice şi echipajul începe să se descurajeze. Până pe 5 noiembrie 1867. În acea zi, Ned Land zăreşte monstrul , un „narval gigantic”. El se deplasează cu o asemenea viteză încât fregata abia i se poate ţine de urmă. Când, în sfârşit, ea reuşeşte să se apropie pentru a-l putea lovi cu harponul, animalul atacă vasul. Acesta e cât pe-aici să fie scufundat de un val imens.
Din cauza şocului, Aronnax, Conseil şi Ned Land, omul cu harponul, sunt azvârliţi în mare. Ei reuşesc să se refugieze pe spatele monstrului. Îşi dau seama atunci că ceea ce credeau a fi un monstru nu este altceva decât un vas submarin.
Cei trei naufragiaţi sunt făcuţi prizonieri. Fac cunoştinţă cu un echipaj misterios şi cu căpitanul acestuia, Nemo, un personaj cu o atitudine foarte enigmatică. Ei descoperă foarte repede că Nemo, căpitanul şi creatorul submarinului Nautilus nu este prea încântat de compania oamenilor. El refuză să îi elibereze. Cei trei naufragiaţi vor petrece aproape opt luni în Nautilus.
Căpitanul Nemo ajunge să-l stimeze pe savantul francez. El dezvăluie oaspeţilor săi comorile bibliotecii şi ale muzeului de pe Nautilus si decide să întreprindă un tur al lumii adâncurilor oceanice. În compania acestui enigmatic căpitan, cei trei eroi descoperă misterioasa Atlantidă şi comorile sale înghiţite de ape, trec printr-un tunel străpuns de natură sub istmul Suez, măsoară imensitatea Pacificului, se luptă cu canibalii, se aventurează sub banchiza de la polul sud, acolo unde nimeni nu ajunsese încă, vânează în pădurile submarine şi asistă la o înmormântare într-un cimitir de corali.
Arronax, Conseil şi Ned Land continuă să aibă o oarecare neîncredere faţă de acest misterios căpitan. Într-o zi bănuielile lor sunt confirmate. Cu sânge rece, căpitanul Nemo provoacă scufundarea unei nave de război de naţionalitate necunoscută şi a întregului ei echipaj. El acuză vaporul că aparţinea unei naţiuni blestemate. În acest moment iese la iveală şi adevărata identitate a căpitanului Nemo, prinţ indian căruia englezii i-au provocat o mare suferinţă. El urăşte această ţară cu furie. Tristeţea şi teroarea stăpânesc acum la bordul lui Nautilus.
Ned Land, Aronnax şi Conseil reuşesc totuşi să scape. Ei se îmbarcă la bordul unei şalupe şi acostează prin miracol pe una din insulele Lofoten, de unde se îndreaptă spre Franţa. Nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu Nautilus, la bordul căruia au navigat opt luni.

Despre inceputuri

2009-05-11T09:38:00.003+03:00

De azi voi incepe o pagină nouă în viaţa mea. Pagina veche e plină, pe alocuri e pătată cu multă tristeţe, dar uneori e frumoasă şi dureros de melancolică. Prea plină de visele pe care mi le-am făcut...

Pagina albă e un nou început. Îmi plac începuturile, sunt ca şi dimineţile, dătătoare de viaţă.

Voi avea o altă perspectivă asupra vieţii şi voi acorda mai multe şanse. Ce e vechi s-a dus...

Dacă mă voi întoarce vreodată pe pagina veche, va fi pentru a învăţa ceva de acolo...

Cafeneux... despre cafea si timp...

2009-04-29T22:17:00.007+03:00

- O ciocolată caldă, vă rog!

Acesta ar fi începutul unei după-amieze plăcute şi a unei întâlniri cu prietenele... şi cu vorbele, desigur. Doar asta fac fetele! Şi tot acest ritual în jurul unei cafele sau a unei ciocolate calde, depinde de dorinţă. Decorul, o cafenea drăguţă şi elegantă, pe binecunoscuta - pentru orădeni desigur- stradă a Castanilor (actual Nicolae Jiga), nr 25. Interior cald care te îmbie să-ţi prelungeşti şederea şi mai apoi să te reîntorci. Un perete cu fotografii, un colţişor cu cărţi pentru cei care nu se pot despărţi nici la cafenea de acestea şi ce mi s-a părut extrem de plăcut, uşoara atmosferă de intimitate pe care o oferă. Spun asta cu încântare!

Întâlniri între îndrăgostiţi, discuţii prieteneşti, convorbiri şi dezbateri interesante, locul mi s-a părut potrivit atât pentru cei care doresc să petreacă un timp plăcut cât şi pentru cei care vor mai mult decât o cafea...

Decorul m-a dus cu gândul la Casa Capşa din anii săi de glorie, simbol al societăţii rasate româneşti, când nume celebre ale Bucureştiului începutului de secol XX se întâlneau să pună ţara la cale sau chiar să uite o clipă de rutina zilei. Gazetari, femei frumoase, mâncare bună, muzică plăcută şi lume simandicoasă...

Aşteptam un astfel de loc, mărturisesc. Şi cred că-şi va găsi locul binemeritat în oraşul nostru!

Araminta Nălucilă

2009-04-24T15:18:00.003+03:00

Casa mea bântuitã, aşa cum a fost povestitã lui Angie Sage.
Araminta este cea mai amuzantã fetiţã din mulţimea personajelor-copii pe care i-am întâlnit în cărţile pentru cei mici sau chiar pentru cei mai … mari.
Araminta… nu se teme de fantome, de case bântuite sau de culoare secrete.
Are câte un dormitor pentru fiecare noapte a sãptãmânii. Câteodatã poate fi şi nesuferitã, dar ar face orice sã-şi ajute prietenii.
Angie Sage s-a nãscut la Londra, petrecându-şi copilãria şi adolescenţa în Valea Tamisei, la Londra şi în Kent. Acum locuieşte lângã un golfuleţ din Cornwall, unde îşi scrie poveştile în timp ce priveşte bãrcile pescarilor de stridii cum pleacã în larg şi se întorc la mal. Angie Sage este creatoarea lui Septimus Heap, un bãieţel despre care voi vorbi altãdatã…
Araminta, deşi locuieşte în Casa Nãlucilã, nu a întâlnit niciodatã, dar absolut niciodatã o fantomã, nici mãcar una mititicã. Mãtuşa Tabby nu o ajutã deloc. Unchiul Drak trãieşte oarecum departe de activitãţile zilnice ale Aramintei, în turnuleţul de nord, alãturi de liliecii sãi. Pentru cã mãtuşa Tabby vrea sã vândã casa, Araminta este hotãrâtã sã-i dãrâme acesteia orice urmã de plan.
Cartea este plãcutã mai ales prin modul de abordare al personajului. Nu e clasic şi autoarea nu are în vedere neapãrat un plan educaţional, ci mai degrabã urmãreşte sã scoatã micul, marele cititor din rutina zilnicã, umorul şi ironia însoţind personajele de-a lungul cãrţii, într-un final Araminta descoperă nu una ci două fantome în Casa Nălucilă.

Pablo Neruda

2009-03-23T14:41:00.005+02:00

Deşi mă îndeletnicesc cu cuvintele, nu am veleităţi de scriitor.. De aceea îi admir pe magicienii cuvintelor, cei ce ştiu să dea glas simţirilor. În aceste zile, mă regăsesc în poezia lui Pablo Neruda, atât de frumoasă şi pasională...

Sonetul III
Iubire crudă, coroană violetă de spini,

Desiş de pasiuni ascuţite,

Lance dureroasă, corolă de furii,

Ce drumuri şi pricini te aduc în inima mea?

De ce ţi-ai repezit văpaia dureroasă

Printre frunzele reci ce mi se-aştern în cale?

Cine ţi-a îndrumat paşii către mine?

Ce floare, ce piatră, ce fum ţi-a arătat unde locuiesc?

Tot ce ştiu este că noaptea înfricoşătoare a vibrat,

Zorii au umplut toate cupele cu vin,

Iar soarele şi-a regăsit locul pe cer,

În timp ce iubirea m-a îmbrăţişat fără milă,

Până ce mi-a tăiat şi mi-a sfârtecat inima
Cu săbii de foc şi cu spini.

Ramura furată

Ne vom strecura noaptea

să furăm o ramură înflorită.

Vom sări zidul

în întunericul unei grădini străine,

două umbre în umbră.

Iarna încă nici n-a trecut

şi mărul se arată

preschimbat pe neaşteptate

într-o cascadă de flori mirositoare.

Vom pătrunde în noapte,

vom ajunge până la firmamentul ei tremurător

şi mâinile tale mici, şi mâinile mele

vor fura stelele…

Şi în vârful picioarelor,

în casa noastră,

prin noapte şi umbră,

va pătrunde odată cu paşii tăi

pasul mut al parfumului

şi,

cu picioarele înstelate,

trupul limpede al primăverii.

Joan Baez

2009-03-09T13:45:00.002+02:00

Am ascultat aseară Joan Baez.

Joan Baez s-a născut în anul 1941, în New York. A început prin a cânta prin cluburi. În 1959, Bob Gibson, cântăreţ de folk, o invită să cânte la Newport Folk Festival. Si aici încep cei 50 de ani de muzică...

Joan Baez este cunoscută pentru vocea sa de soprană, cântecele cu tematică şi până în 1968, când şi l-a tăiat, pentru părul ei lung şi negru.

S-a implicat într-o varietate de cauze sociale, incluzând drepturile civile şi nonviolenţa. Uneori a fost arestată pentru protestele sale...

Deşi multe dintre cântecele sale au mesaj politic, ea cântă despre dragoste, cuplu, viaţă şi libertate...

Cum să fii o lady

2009-03-02T13:27:00.000+02:00

Fragmente dintr-un mic tratat de eleganţă

de Candace Simpson-Giles

O lady nu trebuie să lase impresia că este uşor influenţabilă.

O lady trebuie să fie mereu atentă la propriul comportament; ea trebuie să ştie că orice contact uman lasă o impresie de neşters.

O lady acceptă cu eleganţă complimentele care îi sunt adresate. Ea nu se va comporta ca şi cum nu ar merita admiraţia altor persoane. De aceea, va răspunde simplu, cu un mulţumesc.

O lady nu îşi trâmbiţează în public relaţiile intime.

O lady este atentă la înfăţişarea ei în orice ocazie.

O adevărată lady nu simte dorinţa de a purta opt inele pe o singură mână.

O lady le va aduce prietenilor ei gentlemeni la cunoştinţă că apreciază purtarea lor faţă de ea.

O lady ştie că este posibil să ofere ajutor unui gentleman fără să îi submineze masculinitatea.

O adevărată lady ştie să se impună şi nu devine un preş pentru ceilalţi.

Menajeria de sticla

2009-02-26T22:07:00.001+02:00

Astăzi am fost la teatru. Am văzut Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, în regia lui Chris Nedeea, iar scenografia este semnată de Oana Cernea. Iubesc teatrul pentru că acolo m-am vazut de multe ori în haina multor personaje. Pentru că o parte din trăirile lor au fost şi ale mele. Îmi place Menajeria de sticlă, pentru că e atât de aproape de adevăr şi acolo nu este nimic fantastic.
O poveste despre complexe, vise, neîmpliniri şi probleme de zi cu zi spusă publicului cu sensibilitate. Un spectacol de atmosferă şi actorie în acelaşi timp, care atinge teme fragile ale vieţii, cu personaje bine conturate, expuse simplu, uman şi cald. Amanda Wingfield (Suzana Macovei) este mama disperată, părăsită de soţ, care îşi proiectează cu autoritate visele ratate în aşteptările de la cei doi copii. Doar că Laura este infirmă şi izolată de o timiditate distrugătoare, iar Tom (Richard Balint), plictisit şi debusolat, prea temperamental, însă, ca să se poată resemna. Evenimentul care le schimbă ritmul monoton al existenţei este vizita lui Jim (Sorin Ionescu), fost coleg de şcoală al lui Tom şi al Laurei. În persoana lui Jim, Laura îl recunoaşte pe băiatul fermecător pe care îl iubise, în secret, în liceu. O clipă rămânem cu impresia că totul s-ar putea sfârşi cu bine şi în armonie, dar realitatea le dovedeşte tuturor că visele le sunt la fel de fragile ca şi bibelourile colecţionate de Laura. Tom pleacă, fugind, lăsându-le în urmă pe mama şi sora lui, dar mereu va fi însoţit de chipul trist al Laurei şi de sunetele care îi vor aminti de trecut...

Peter Pan

2009-02-25T21:19:00.001+02:00

Familia Darling, atât de atipică între celelalte familii, îşi ducea traiul liniştit, neatins de lumea de afară. Wendy, Michael, John, cei trei copii ai soţilor Darling trăiesc înconjuraţi de dragostea părinţilor lor, fiecare copil visând însă la o Ţară Niciunde, pentru că aşa cum spune J. M. Barrie, autorul, fiecare are o Ţară Niciunde diferită de a celorlalţi. În harta gândurilor fiecăruia, Ţara Niciunde este locul perfect pentru atingerea visurilor. Acolo sunt surprize la tot pasul, aventurile se ţin lanţ şi nu există loc de plictiseală.
Revenind la familia Darling, cu atât mai neobişnuită cu cât în rolul guvernantei se află ... o căţeluşă, Nana, care pricepută cum e, este ideală pentru a se ocupa nu doar de cei trei copii ci şi de dl. şi dna. Darling.
Obiceiurile lor zilnice sunt întrerupte însă de apariţia lui Peter Pan, copilul care nu a mai vrut să crească, pe care Wendy şi ceilalţi doi copii îl îndrăgesc imediat. Nimeni nu are o faţă atât de veselă cum putea să aibă Peter, iar râsul lui răsuna asemeni celui mai dulce gângurit. Căci Peter îşi păstrase încă râsul de pe vremea când gângurea.
Aşadar, pornesc la drum, spre Ţara Niciunde, pentru că acesta este motivul vizitei lui Peter. Ah, am uitat să vă spun că Peter este însoţit de zâna sa, Clopoţica. Ţara Niciunde este prima la dreapta şi tot înainte până în zori. Ea se trezeşte la viaţă abia când Peter se întoarce, deoarece Peter nu poate suferi letargia. Principalele forţe ale ale insulei sunt Băieţii Pierduţi, care-l caută pe Peter, apoi piraţii, în frunte cu Gheară, care-i caută pe Băieţi, pieile-roşii, în căutarea piraţilor iar fiarele sălbatice în căutarea pieilor-roşii.

Povestea este frumoasă pentru că fiecare visează la un tărâm separat, la o Ţară Niciunde, unde se pot împlini cele mai frumoase visuri, unde nu există bariere şi de unde te poţi mereu întoarce fără regrete.

Copiii se întorc, Wendy creşte mare, are la rândul ei o fetiţă. Peter Pan continuă să se arate copiilor, cât timp aceştia vor rămâne veseli, nevinovaţi şi nepăsători.

Charlie şi Fabrica de Ciocolată

2009-02-22T21:11:00.000+02:00

Charlie este un băieţel din cale afară de cuminte, cu posibilităţi materiale extrem de reduse. Locuieşte împreună cu familia sa, părinţii şi cei patru bunici, într-o căsuţă sărăcăcioasă, prin pereţii căreia în timpul iernii şuieră vântul. Desigur, ei nu mureau de foame, dar toţi, absolut toţi trăiau de dimineaţa până seara cu o senzaţie de gol în stomac.
Ai zice că dorinţa lui Charlie era de a avea mai multe jucării. Dar visul lui era să facă o vizită în Fabrica de Ciocolată a domnului Willi Wonka. Aceasta pentru că exact în faţa casei lui Charlie se află o imensă fabrică de ciocolată. Nu una oarecare! Cea mai mare fabrică dintre toate! Cea mai bună ciocolată din lume. Acolo îşi dorea Charlie să ajungă! Să vadă cum e înăuntru.
Este una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii scrise vreodată, pentru că exprimă alergarea împlinirii celor mai adânci dorinţe ale noastre, într-o manieră simplă şi atât de minunată.
... Şi pentru că în finalul cărţii Fabrica de Ciocolată a domnului Willie Wonka îl va avea ca proprietar pe Charlie.
Roald Dahl (1916-1990) a ştiut, prin vocea lui Willie Wonka, că adulţii nu mai vor să înveţe aşa cum numai un copil ştie să o facă. Un copil bun, iubitor şi ascultător care a ştiut că visele pot fi realizate dacă cineva crede în ele...

Cartea pentru copii

2009-02-21T21:53:00.000+02:00

Voi pleda mereu în favoarea cărţilor pentru copii. Albă ca Zăpada, Alice, Pinochio, Till Eulenspiegel, Peter Pan sunt personaje alături de care am trăit în copilărie. Am trecut împreună cu ei prin toate încercările şi păţaniile. Poveştile mă fascinează şi azi şi nu mi se pare deloc o idee desuetă citirea unei cărţi pentru copii.
Poveştile sunt uitate şi ignorate pe nedrept de către adulţi. Fără să ne dăm seama, ele sunt pline de poveţe şi întâmplări, din care copiii pot trage multe învăţăminte. De aici copiii pot învăţa care sunt efectele faptelor bune şi rele şi care sunt consecinţele calităţilor şi defectelor oamenilor. Uciderea balaurului semnifică înfrângerea răului şi-l învaţă că binele trebuie să învingă întotdeauna răul. Bucuria, teama toate sunt trăite la intensitate maximă.
Lipsindu-l pe copil de fiorul, uimirea, umorul pe care le deţin poveştile, îi tăiem aripile imaginaţiei şi poate a zborului, cum ar spune Peter Pan, către Ţara Niciunde…